Ora este UTC [ DST ]




Scrie un subiect nou Răspunde la subiect  [ 6 mesaje ] 
  Versiune printabilă

Josef (Ioji) Kappl.
Autor Mesaj
MesajScris: 14 Iun 2010, 15:23 
Avatar utilizator
Neconectat

Membru din: 26 Feb 2010, 11:11
Mesaje: 89
Localitate: Romania
http://kappl.wordpress.com/

_________________
Grigore Constantin Moisil (n. 10 ianuarie 1906, Tulcea - d. 21 mai 1973, Ottawa, Canada) :'' Legile tarii nu interzic nimanui sa fie imbecil ''
http://albulup.blogspot.com/


Sus
 Profil  
 

Re: Josef (Ioji) Kappl.
MesajScris: 14 Iun 2010, 15:47 
Moderator
Avatar utilizator
Neconectat

Membru din: 02 Oct 2008, 10:11
Mesaje: 13269
Localitate: Bucuresti
Intradevar, merita citit!

Citat:
Astăzi, 29. mai 2010, se împlinesc 33 de ani de la evadare
29/05/2010 prin Kappl
Ultimele 24 de ore înainte de evadare şi primele 24 de ore după evadare

Premize:

Covaci părăseşte ţara în toamna anului 1976 prin căsătoria formală cu o prietenă din Olanda, renunţând la cetăţenia română.
Ajungând în Olanda, la Amsterdam, ia legătura după scurt timp cu Alex Polgar, un prieten din Germania pe care i-l prezentasem lui Covaci cu luni înainte de plecarea din ţară. Pe Alex îl cunoscusem prin intermediul lui Hari Coradini. Cei doi se cunoşteau de multă vreme. Alex provine dintr-o familie care emigrase în Germania prin anii 60 când Alex era încă un copil.
Împreună cu Alex s-a întocmit planul evadării trupei din ţară.
În luna mai 1977 a avut loc ultimul mare turneu Phoenix în România, după întoarcerea lui Covaci în ţară, însoţit de Alex Polgar. Cei doi veniseră cu o dubiţă cu care să scoată instrumentele trupei din ţară.
După ultimul concert, care a avut loc la Tulcea, ne-am întors în Timişoara, cam pe data de 29 mai. Drumul fiind lung, ajunsesem noaptea târziu la Timişoara. Eu venisem împreună cu Alex şi Covaci cu acea dubiţă, cu care urma să evadăm iar ceilalţi veniseră cu o altă maşină. Mircea Baniciu venise cu trenul, dacă-mi aduc bine aminte.
Ajungând foarte tarziu la Timişoara, stabiliserăm să ne-ntâlnim a doua zi la Mutti (aşa-i ziceam mamei lui Covaci) pentru socotelile băneşti şi pentru a mai discuta despre una sau alta.
Toţi am apărut a doua zi la întâlnire. Singurul care nu apăruse a fost Mircea Baniciu. Doar atâta ştiu că Mircea insistase să-şi ia gajul înainte de a pleca cu trenul spre Timişoara provocând prin aceasta o mică ceartă cu Covaci. Mircea nu prea avea încredere în Covaci din punct de vedere financiar.
Adevărul e că, dacă stau să mă gandesc, Covaci care se ocupa de partea financiară a trupei, nu dădea numănui socoteală. Nu ştiam niciodată câţi bani se-ncasau din concerte sau din turnee. Eu încasam atâta cat îmi dădea Covaci. Aveam încredere în el. De fapt nu mă prea interesau banii în acea vreme. Mă-nteresa doar muzica, pentru care eram în stare să sacrific totul. De fapt asta am şi făcut-o de când mă ştiu.
Baniciu era cel care din privinţa banilor n-avea încredere în Covaci, lucru care s-a dovedit mai tarziu a fi întemeiat.
Aici îmi permit o mică paranteză.
Am avut încredere în acest om până aproape de momentul despărţirii, chiar şi după nenumăratele ţepe financiare pe care mi le-a tras la proiecte ca Aniversare 35, Cantafabule 98, Baba Novak, Turneul Nordamerican din 2005, ca să nu enumăr şi cele mai „ne-nsemnate“. Am avut încredere în el chiar şi după ce Mircea Baniciu mă avertizase: „ Vezi că se-ncasează nişte sume enorme la Phoenix, iar noi primim doar bani mărunţi“.
De-abia după ce aflasem, din surse sigure, de sumele ce se încasau în contul numelui nostru şi după ce aflasem că Ovidiu era plătit cu sume multiple faţă de ceea ce primeam noi muritorii de rând, iar Covaci îşi lua partea leului mi-am dat seama cu cine am de-a face. Închid paranteza!
Singurul care poate să spună dacă Mircea Baniciu a fost avizat sau nu să vină la întâlnirea „cea de taină“, este el însuşi.
Fapt este că Mircea n-a apărut la întâlnire.
Nimeni nu bănuia nimica din ceea ce urma să se-ntâmple. De-asta nimeni dintre cei neavizaţi n-a insistat să-l căutăm pe Mircea.
După ce ne-ntâlniserăm la Mutti şi după nişte cafele, mă trage Covaci de-o parte, într-un moment în care ceilalţi nu erau atenţi, dându-mi de-nţeles să-l urmez spre dormitor. În dormitor am dat de o boxă Marshall cu capacul din spate scos şi fără difuzoare. Covaci îmi spune să intru în boxă şi să încerc să iau o poziţie în aşa fel încât el să poată monta la loc capacul din spate. Să vezi minune: am încăput în boxă în aşa fel încât se potrivea şi capacul. Poziţia era cam incomodă, dar se putea suporta.
După scurt timp am iesit din boxă întorcându-mă cu Alex şi Covaci în bucătărie, fără să scoatem vreo vorbă. În bucătărie, unde ne adunasem toţi, am hotărît împreună să mergem în oraş la o bere înainte de împărţitul banilor.
Prima staţiune a fost terasa Continentalului de unde, după câteva beri ne-am hotărît să mergem la Flora, localul preferat al trupei. Acolo am stat mai îndelungat, la beri, campari, whisky şi bancuri. Cu toate acestea era o atmosferă ciudată, stăpânită de o încordare stranie. Râsetele noastre, deşi zgomotoase, erau artificiale. Toată lumea simţea că pluteşte ceva în atmosferă dar nimeni nu ştia ce se-ntâmplă şi nimeni nu avea curajul să pună întrebări. Cam pe la 5 după amiază am luat-o pe jos spre Mutti. În drum era să avem o mică răfuială cu un Tip beat care se luase de Covaci, încercând să-l provoace cu jigniri în legătură cu plecarea lui din ţară. Atâta mai lipsea să ne lăsăm provocaţi de acel individ. Deci l-am ignorat continuîndu-ne drumul spre casa lui Mutti. Ajunşi acolo ne-am dus cu toţii în sufragerie şi-am mai băut o cafea.
Covaci era cam neliniştit şi dispărea din când în când cu Alex în bucătărie unde şuşoteau ceva de ne-nţeles cu Mutti. Noi, ceilalţi, eram cam nedumeriţi şi tăceam.
La un moment dat apare o femeie tânără. Talia ei trăda faptul că era gravidă cam în luna 7-8. Mai târziu ne-a confirmat personal cele bănuite de noi. N-o cunosteam dar nici nu întrebam cine e. Îi vedeam doar pe Covaci, Alex şi Mutti vorbind cu ea în şoaptă.
Se făcuse târziu, afară era deja întuneric iar noi uitaserăm între timp de scopul întâlnirii.
După minute lungi de tăcere intră Covaci cu Alex în camera unde ne aflam, întrerupând tăcerea. Covaci s-a uitat la noi timp de câteva secunde după care a început să vorbească cu voce gravă (acest ton îl folosea de câte ori spunea ceva important sau când ameninţa) spunându-ne că a sosit momentul plecării fără întoarcere.
Fiecare dintre noi a înteles imediat despre ce era vorba. Înţepenisem fixându-ne privirile nedumerite asupra lui Covaci. După ce ne-am revenit din acea stare de transă, a sărit Erlend Krauser de pe scaun spunând că vrea să tragă o fugă pană acasă, să-şi ia nişte haine cu el pentru drum. El locuia la 5 min. de Mutti. Ovidiu a sărit şi el de pe scaun spunând că şi el ar vrea să tragă o fugă până la Bucureşti ca să-şi rezolve nişte probleme.
Eu nu mai aveam motiv să trag o fugă până acasă pentru că geamantanul meu îl lăsasem cu o seară-nainte, la sosirea în Timişoara, în maşină.
Covaci auzindu-i pe cei doi le-a zis acestora să-şi ia gândul de la un asemenea plan pentru că urma ori plecăm acuma ori niciodată.
Toţi înţelesem despre ce era vorba. Cei doi au renunţat imediat la planul de a trage o fugă pe-acasă.
După toate acestea Covaci ne-a prezentat-o pe femeia tânără şi gravidă ca fiind soţia unui prieten care se afla deja în Austria, spunându-ne că aceasta ne va însoţi în călătoria în care urma să ne aventurăm. În acel moment nu mi-am dat seama, dar judecând mai târziu am ajuns la concluzia că Mircea Baniciu nici nu făcea parte din planul lui Covaci de evadare, locul lui fiind ocupat de acea femeie.
N-am stat mult pe gânduri, ne-am luat rămas bun de la Mutti, am urcat în maşină şi-am plecat. Mutti urma să spună celor de acasă că noi am plecat să cântăm la o rugă într-un sat. Erlend Krauser, Ovidiu Lipan, femeia tânără şi eu eram în partea din spate a maşinii iar Covaci şi Alex în faţă. Alex conducea fiind singurul care era în posesia unui carnet de conducere auto.
Prima oprire am făcut-o la tatăl lui Covaci unde erau depozitate toate instrumentele, tot echipamentul şi proviziile pe care urmam să le luăm cu noi. Am încărcat în scurt timp totul, în plus nişte blănuri de lup şi de mistreţ, pe care le cumpărase Covaci cu ani în urmă de la un braconier din Văliug-Reşita, nişte şuncă afumată şi cârnaţi afumaţi de porc, câteva pâini proaspete şi vreo două damigene de vin rosu de la ţară. Mai aveam cu noi nişte calupuri de ţigări Kent şi vreo două sticle de Whisky pentru orice eventualitate.
După ce încărcasem maşina, ne-am luat rămas bun de la tatăl lui Covaci, ne-am urcat în maşină şi-am pornit-o pe drum.
Nici unul dintre noi nu putea să ştie unde vom ajunge dar eram toţi hotărîţi şi ne era clar că nu mai puteam da înapoi. Traba era clară: ori vom reuşi, ori vom fi împuşcaţi sau ne vor putrezi oasele într-o puşcărie ceauşistă.
Dar noi eram atât de hotărîţi să riscăm încât nimeni şi nimic nu ne mai putea opri din drum.
Deci am pornit-o spre Dunăre, spre cel mai păzit punct de frontieră al României, Barajul de la Turnu Severin. În dubiţă era întuneric beznă. Gemuleţul care ar fi făcut legătura dintre partea din spate a dubiţei şi cabina şoferului era înlocuit cu o bucată de tablă sudată pe rama gemuleţului. Aşa că nu vedeam nimica ore în şir ci auzeam doar zgomotul motorului şi al roţilor şi respiraţia nervoasă a celorlalţi trei.
Dintr-o dată Alex frânează şi opreşte maşina la marginea drumului. Aud paşii energici ai lui Covaci care deschide uşa laterală a părţii din spate a maşinii. La deschiderea uşii s-a aprins lumina care mai putea fi aprinsă şi din faţă din cabina şoferului. Covaci a urcat în maşină, a trântit uşa laterală şi-am pornit-o din nou spre Turnu Severin. Covaci ne-a zis că ar mai fi vreo 45-50 min. de mers cu maşina până la graniţă, timp în care trebuia să intrăm toţi 4 în boxe. Boxele erau preparate dinainte în sensul că toate difuzoarele erau dezşurubate şi scoase, aşezate în nişte coşuri şi acoperite cu acele blănuri de care vorbisem înainte. În locul difuzoarelor era pusă o pânză neagră care acoperea găurile şi care împiedica pătrunderea luminii în cazul în care cuiva i-ar fi venit ideea să lumineze boxele cu o lanternă.
Cu toate acestea procedura a durat mult, pentru că întâi trebuiau scoase capacele care erau înşurubate cu o mulţime de şuruburi fiecare, înainte ca noi să intrăm în boxe. După ce am intrat în boxe, Covaci a trebuit să înşurubeze din nou capacele boxelor la loc, în timp ce maşina era în mişcare zguduindu-se năprasnic pe acele drumuri nereparate de decenii şi pline de gropi. Fiecare boxă era prevăzută cu cel puţin vreo 20-25 de şuruburi.
Era să uit; înainte de a intra în boxe primisem fiecare (în afară de femeia tânără care fiind gravidă nu avea voie să ia medicamente), câte o tabletă albă care se asemăna cu aspirina. Mai târziu aflaserăm că era vorba de un medicament asemănător cu tablete de dormit deci cu un efect tranchilizator, pentru liniştirea nervilor. A trebuit să înghiţim acele tablete pentru ca nu cumva unul dintre noi să intre în panică şi să-nceapă să zbiere sau cine ştie ce să facă şi prin aceasta să pună în pericol toată acţiunea.
De asemenea am stabilit şi un sistem de semnalare prin lovituri uşoare cu pumnul în caroseria maşinii. Trei lovituri însemnau Atenţie! Pericol! iar două bătăi însemnau că totul e în ordine.
După ce Covaci şi-a terminat treaba şi noi eram închişi în boxe, a bătut de două ori cu pumnul în peretele ce despărţea cabina şoferului de partea din spate a maşinii, dându-i prin aceasta semn lui Alex să oprească pentru a putea merge în faţă. Alex a oprit maşina, Covaci a luat loc în faţă şi-am pornit-o din nou.
După scurt timp de mers, Alex a frânat oprind din nou maşina. Trei bătăi în caroserie ne avertizau să fim atenţi. Îmi era clar că ajunsesem la frontieră. Am auzit cum cei doi din faţă au coborât din maşină, s-au îndepărtat caţiva pasi de ea, după care s-au auzit nişte voci nedefinite.
După câteva minute s-au auzit din nou paşi care de data asta se apropiau de maşină, iar vocile care însoţeau paşii deveneau tot mai clare. După zgomotul paşilor presupuneam că în afară de Covaci şi Alex mai erau vreo 3-4 persoane care îi însoţeau pe cei doi în drum spre maşină. La un moment dat am auzit vocea unuia dintre însoţitori, probabil şeful vămii, care spunea că va fi necesar controlul mai amănunţit al maşinii. Covaci n-a ezitat mult răspunzându-i acelei persoane că poate să controleze maşina dacă vrea dar că va găsi orice în afară de persoane şi droguri. Îngheţasem de spaimă dar eram liniştit. În asemenea situaţii nu-ţi dai seama de pericolul în care te afli într-adevăr. De-abia mai târziu realizezi prin ce ai trecut.
După acel scurt dialog Covaci a deschis cele două uşi din spate ale maşinii. Imediat după uşile din spate se aflau în partea stângă boxa în care era Erlend Krauser şi în partea dreaptă, boxa în care mă aflam eu. Langă boxa mea era boxa Selmer în care era femeia tânără iar după aceasta, lângă uşa laterală care era închisă, boxa în care se afla Ovidiu.
La un moment dat unul dintre grăniceri se urcă în maşină şi se asează pe boxa mea bălăngănindu-şi picioarele, lovind usor cu călcîiul în pânza din faţă a boxei. Am crezut că s-a terminat totul şi că totul a fost degeaba. Am crezut că voi fi descoperit dar am strâns din dinţi răbdând minute în şir. În acest timp Covaci încerca să-i ademenească pe grăniceri cu de-ale gurii, cu băutură şi ţigări. Invitaţia s-a bucurat de succes. Cel care se aşezase pe boxa mea, s-a sculat dintr-o dată şi a coborât din maşină, alăturându-se celorlalţi, care începuseră deja să se înfrupte din bunătăţile puse la dispoziţie de Covaci.
După scurtă vreme, aceeaşi voce care înainte cu câteva minute exprima necesitatea controlului maşinii, dădea de înţeles că-şi schimbase planul invitându-i pe Covaci şi pe Alex să completeze actele vamale.
Auzind acestea mi-a căzut nu o piatră ci un munte întreg de pe inimă. Covaci a trântit uşile din spate ale maşinii, după care se auzeau paşi care se-ndepărtau de maşină.
S-a făcut dintr-o dată o liniste de mormânt. Nu auzeam nimic în afară de paşii monotoni ai unui grănicer care patrula în apropierea maşinii noastre.
Trecuseră deja cam cel puţin vreo două ore şi jumătate decând ne aflam în boxe şi deşi eram într-o poziţie yoga, începuseră să-mi amorţească uşor picioarele. Şedeam cu capul pe genunchi şi cu corpul întors pe-o parte pentru că altfel n-aş fi încăput în boxă.
Mi s-a părut o veşnicie până la auzul celor două bătăi în caroserie care împărtăşeau reuşita acţiunii vamale. Cei doi s-au urcat în maşină, au trântit uşile, Alex a pornit motorul şi-am luat-o din nou din loc.
Nu-mi venea să cred. Îmi venea să strig de bucurie. Cred că şi ceilalţi aveau aceleaşi simţăminte ca şi mine. Dar ne abţineam pentru că ştiam că la următoarea oprire la frontiera iugoslavă ni se putea spulbera bucuria dacă am fi fost descoperiţi de grăniceri pentru că în acea vreme iugoslavii trimiteau refugiaţii români înapoi în ţară.
După etapa scurtă de traversare a barajului, am oprit din nou şi din nou am auzit paşii celor doi din faţă care se-ndepărtau şi voci nedefinite. Iarăşi s-a făcut în scurt timp o linişte în care bătăile inimii le auzeam ca bătăile într-o tobă mare. Am încercat un timp să le număr ca să treacă timpul mai repede dar cândva mi-a trecut pofta de numărat.
După o vreme care mi se părea din nou ca o veşnicie aud paşi care se apropie de maşină, urmaţi de două bătăi în caroserie. Era clar, reuşisem si de data aceasta să trecem neobservaţi.
Am pornit-o din nou. Era de necrezut să fi reuşit într-adevăr să fi trecut de cel mai păzit punct de frontieră a României. Nu puteam să fac diferenţa dintre realitate şi vis.
După vreo 30 min. se opreşte maşina în sfârşit şi Covaci anunţă că vom face o pauză. În sfârşit am putut să ieşim din boxele care ne făceau impresia că se micşoraseră între timp. Eram parcă anchilozaţi şi aveam senzaţia că nu ne mai putem îndrepta trupul din poziţia pe care o abordasem în boxe.
Afară se făcuse lumină. Era o zi minunată. Cerul era de un albastru nemaivăzut. Ne aflam pe vârful unui deal, la marginea unei păduri şi eram înconjuraţi de nori. Aveam impresia că ne aflăm pe o insulă înconjurată de spumă.
Din păcate pauza n-a durat decât vreo câteva minute. A trebuit s-o luăm din loc pentru că exista încă riscul de a fi trimişi înapoi în ţară, dacă am fi fost descoperiţi de autorităţile iugoslave.
Deci din nou în maşină, din nou zguduieli şi zgomot de motor şi de roţi dar cel puţin nu închişi in boxe.
Ne apropiam încetul cu încetul de graniţa dintre Iugoslavia şi Austria. Asta însemna pentru noi: înapoi în boxe! A urmat acelaş ritual ca cel dinaintea frontierei dintre România şi Iugoslavia.
De Iugoslavi am trecut uşor dar când să credem că am ajuns în sfârşit în libertate ne-au făcut austriecii o surpriză foarte neplăcută. Problema a apărut din cauza instrumentelor al căror transport pe teritoriul Austriei necesita plata unei taxe de tranzit care garanta intrarea şi iesirea lor din Austria. Taxa de tranzit s-a fixat în funcţie de valoarea instrumentelor constituind o sumă de 4500 mărci germane. Nu era o sumă pe care oricine o poartă cash în buzunar. Până una şi alta, a trebuit să parcăm maşina în zona neutrală dintre Iugoslavia şi Austria. Noi eram încă în boxe. Covaci ne-a scos din boxe după ce am ajuns în acea zonă neutrală şi ne-a explicat amănuntit despre problema cu taxa de tranzit.
După ce a parcat maşina, Alex s-a dus înapoi la punctul de frontieră austriac ca să caute telefonic un prieten care să ne-mprumute banii necesari continuării călătoriei.
Era o situaţie precară în care ne aflam pentru că trecusem de Iugoslavia dar nu eram încă în Austria. Însă chiar dacă am fi fost în Austria nu era bine să fim descoperiţi de autorităţile austriece pentru a nu fi siliţi să cerem azil politic în Austria. Acest lucru ne-ar fi încurcat planul de a ajunge în Germania.
Deci Alex a pus mâna pe telefonul public (în acea vreme nu existau telefoane mobile) şi a-nceput să-şi sune cunoştinţele din Osnabrück-Germania, oraşul unde locuia Alex şi unde trebuia să ajungem, încercând să procure banii de care aveam nevoie.
Primul care ne-a sărit în ajutor a fost fratele prietenei lui Alex, Rolf Möntmann, cu care mă leagă şi astăzi o prietenie sinceră.
Acesta a trimis banii prin expres care au ajuns de-abia după 24 de ore. Deci au trecut o noapte, o zi şi încă o noapte până am putut să ne continuăm călătoria. Nopţile erau foarte reci în acea zonă muntoasă. N-aveam îmbrăcăminte adecvată acelor condiţii climaterice, de aceea ne culcam noaptea ca sardelele pe podeaua maşinii ca să ne încălzim reciproc.
Însă a trecut şi asta. După ce au sosit banii şi s-au completat formularele de tranzit, am intrat din nou în boxe, înainte de a veni vameşul care a controlat superficial maşina după care a sigilat uşile din spate şi cea laterală a masinii. Nu se ştia când vom putea ieşi din boxe din cauza uşilor sigilate care împiedicau deschiderea lor.
Am pornit-o din nou. Noi în boxe şi uşile sigilate. După vreo 30 min. de mers îl apucă pe Ovidiu claustrofobia şi începe să urle şi să ţipe ca din gură de aspidă: „Daţi-mi drumul, nu mai pot, daţi-mi drumul!“
Îmi închipuiam că era îngrozitor pentru Ovidiu dar din păcate nu-l puteam ajuta oricât mi-aş fi dorit-o. Cei doi din faţă nu puteau să audă strigătele lui în timpul mersului. De-abia când s-a oprit maşina la parcarea stabilită pentru întâlnirea cu soţul femeii care ne-nsoţea, au putut cei doi să audă strigătele disperate ale lui Ovidiu, care între timp deveniseră adevărate răcnete. Covaci a coborât din maşină şi a-nceput să-njure la văzul sigilei de la uşa laterală a maşinii. Între timp uitase probabil de sigile. Zgomotele care însoţeau înjurăturile sugerau distrugerea sigilului urmată de deschiderea uşii laterale. Covaci a sărit în maşină de a făcut-o să se clatine toată şi a purces imediat la scoaterea capacului boxei lui Ovidiu. După ce l-a eliberat pe Ovidiu din capcană, Covaci a-nceput să ne elibereze şi pe noi unul după altul din capcanele noastre.
Cu toate că ştiam cu toţii că va trebui să se deschidă una dintre uşi oricum, ca să coboare femeia tânără care era asteptată în Austria de soţul ei, nu se gândise nimeni cum s-o facă fără a distruge sigilul.
Nu se sinchisea însă nici unul dintre noi de sigilul distrus ci deşi frânţi de oboseală şi îngheţaţi de frig ne bucuram că scăpasem din capcană şi că ne aflam pe tărâm liber.
Soţul femeii tinere, care se refugiase din ţară cu câteva luni înainte, ne astepta deja. El lucra într-o staţiune turistică montană ca profesor de schii.
Călătoria am continuat-o cu două maşini. Erlend şi Ovidiu cu maşina soţului însoţitoarei noastre iar eu cu Alex şi cu Covaci cu dubiţa. Tăceam şi reflectam asupra celor întamplate. Mi se părea încă a fi fost totul doar o ficţiune.
Timpul trecea repede şi dintr-o dată ne trezim în acea staţiune turistică unde lucra soţul însoţitoarei noastre. Ne-am oprit la un hotel unde am putut pentru prima oară, după acele zile şi nopţi grele de refugiu, să mâncăm o mâncare caldă, să bem o bere bună, să facem un dus fierbinte şi să dormim fiecare în patul lui. A fost o senzaţie de nedescris.
A doua zi dimineaţă, după un mic dejun săţios, ne-am luat rămas bun de la cei doi fericiţi peste măsură de revedere felicitând-o pe însoţitoarea noastră care, deşi gravidă, dăduse dovadă de mult curaj.
Am pornit-o din nou la drum. N-a durat mult, Austria fiind o ţară relativ mică, şi am ajuns la graniţa austro-germană.
Acolo ne-am oprit la o parcare. Alex ne-a spus că în timp ce el merge să rezolve treaba cu instrumentele noi să-ncercăm să trecem pe jos graniţa pe lângă clădirile grănicerilor, fără să atragem atenţia asupra noastră. Trebuia să ajungem în Germania fără să fim descoperiţi cel puţin de austrieci.
Era cam multă circulaţie în acea zi la graniţă şi grănicerii şi vameşii erau ocupaţi cu controlul maşinilor şi a paşapoartelor celor din maşini. Nu ne-am gândit prea mult, ne-am luat inima în dinţi şi-am pornit-o pe rând, fiecare în directia indicată de Alex. După câteva minute am ajuns în partea germană a frontierei fără să ne fi întrebat nimeni nimic.
Aveam senzaţia că visez, mi se părea că ceea ce se-ntâmplă e rupt dintr-un film, îmi apăruse chiar o imagine în care-l vedeam pe Isus Cristos mergând pe apă. Nu-mi venea să cred că e posibil să treci o graniţă fără să fii controlat şi arestat, fără să te-ntrebe nimeni cine eşti, de unde vii şi unde vrei să mergi, chiar fără să fii băgat în seamă. Cu toată euforia aceea mi-am adus aminte de o vorbă: ignoranţa e şi ea o formă a discriminării.
Ajunşi pe tărâm german am găsit undeva o bancă unde ne-am aşezat aşteptând să vină Alex şi Covaci cu maşina.
După scurt timp apare şi maşina cu cei doi. Alex coboară şi ne dă prima veste proastă. Din cauza sigilului distrus austriecii nu ne restituiseră banii reprezentând taxa de tranzit.
În acel moment îmi era totuna, nu mă prea interesa treaba cu banii pierduţi, eram orbit de succesul evadării. Mai încolo însă când am stat să judec, mi-am dat seama că de-abia ajunsesem în Germania şi aveam deja datorii. Cu cât trecea timpul şi cu cât înaintam mai mult spre ţilul propus, cu atât deveneam mai trist la gândul despărţirii de cei dragi, la gândul pierderii valorilor lăsate în urmă, fiind nevoit de a părăsi ţara în culmea succesului.
De-abia mai târziu mi-am dat seama că de fapt evadarea a însemnat sfârşitul.
Din tot ce-a fost, a rămas doar legenda.

Josef (Ioji) Kappl.

_________________
prostia, ignoranta, lipsa educatiei elementare sunt cele mai letale arme de distrugere in masa.


Sus
 Profil  
 

Re: Josef (Ioji) Kappl.
MesajScris: 14 Iun 2010, 16:58 
Neconectat

Membru din: 10 Iul 2009, 21:21
Mesaje: 425
De aia e mai bine sa-i cunosti pe muzicieni doar ascultandu-i... :lol: Poate ca ar fi fost mai bine ca Phoenix sa nu mai cante dupa '90, poate ca nu ei s-au schimbat ci eu, dar n-am mai simtit nici pe departe ceva asemanator ca la ultimul lor concert dinaintea plecarii (Cantofabule, intr-o sala de pe Eminescu daca-mi aduc aminte corect). Intamplator am avut ocazia sa-l cunosc pe Covaci si mi s-a parut un tip ingrozitor de exigent cu el insusi (s-a putea ca asta sa explice relatia lui cu ceilalti) si...un personaj foarte interesant, cel putin asta a fost senzatia mea (subiectiva, of course :) ).


Sus
 Profil  
 

Re: Josef (Ioji) Kappl.
MesajScris: 14 Iun 2010, 21:41 
Avatar utilizator
Neconectat

Membru din: 18 Noi 2008, 23:16
Mesaje: 305
mie imi place si "Baba Novac", mi se pare inspirat. Ar fi interesant de stiut si versiunea lui Mircea Baniciu...

_________________
It's the music, stupid!


Sus
 Profil  
 

Re: Josef (Ioji) Kappl.
MesajScris: 14 Iun 2010, 21:44 
Moderator
Avatar utilizator
Neconectat

Membru din: 02 Oct 2008, 10:11
Mesaje: 13269
Localitate: Bucuresti
Citat:
Ar fi interesant de stiut si versiunea lui Mircea Baniciu...
intradevar ! Din cate stiu el nu a prea vorbit dar parca nici nu a fost fericit ca a ramas.

_________________
prostia, ignoranta, lipsa educatiei elementare sunt cele mai letale arme de distrugere in masa.


Sus
 Profil  
 

Re: Josef (Ioji) Kappl.
MesajScris: 15 Iun 2010, 09:32 
Neconectat

Membru din: 19 Ian 2009, 13:01
Mesaje: 1444
Este cazul general al artistilor "legati de o limba"... :cry:


Sus
 Profil  
 

Afişează mesajele din ultimele:  Sortează după  
Scrie un subiect nou Răspunde la subiect  [ 6 mesaje ] 

Ora este UTC [ DST ]


Cine este conectat

Utilizatorii ce navighează pe acest forum: Google [Bot]


Nu puteţi scrie subiecte noi în acest forum
Nu puteţi răspunde subiectelor din acest forum
Nu puteţi modifica mesajele dumneavoastră în acest forum
Nu puteţi şterge mesajele dumneavoastră în acest forum
Nu puteţi publica fişiere ataşate în acest forum

Căutare după:
Mergi la:  

Powered by phpBB © 2000, 2002, 2005, 2007 phpBB Group
Translation/Traducere: phpBB România