Stifturi si pacaleli de marketing
Posted: 28 Aug 2015, 13:57
Or fi masuratorile lucruri de baza pentru ingineri, insa ascultatorul/audiofilul obisnuit nu-i neaparat inginer si/sau nu isi duce sculele audio la masurat.
Pentru unii, audiofilia este o arta, in care fie absolutul nu conteaza, sau, din contra, numai absolutul conteaza!
Indiferent de care parte sunteti, „pentru cativa dolari in plus” se poate construi o cutie cu relee care comuta instantaneu doua surse, astfel incat trecerea de la sistemul A la B se face rapid, iar memoria auditiva este chiar folosita. Testele A/B capata, deja, relevanta…
Trebuie facuta, insa, niste precizari la acest factor atat de folosit ca argument pro sau contra in audiofilie: memoria auditiva…
Omul are un auz si un centru cerebral specializat in recunoasterea anumitor aspecte/calitati ale sunetului, in special pentru vocea umana.
Instinctual, bebelusii reactioneaza rapid si fara probleme la vocea mamei. Abilitatea de-a recunoaste anumite sunete apare foarte devreme (unii spun ca inca din viata intrauterina) si se pare ca se pastreaza toata viata.
Luand in considerare aceste aspecte, este logic sa presupunem ca, la nivel cerebral, functioneaza cel putin doua mecanisme de memorie.
Mania omului de a cataloga si clasifica (aproape) tot ce exista a impartit deja procesele de memorie in doua tipuri: memorie scurta (de lucru) si memorie lunga, pastrata, probabil, prin procese si conexiuni electro-chimico-neuronale stabile in timp (mai mult sau mai putin).
Nici unul dintre tipurile de memorie nu este 100% fidela; memoria scurta se goleste urgent si datele dispar pur si simplu, iar memoria lunga poate juca feste, deoarece amintirile se incetoseaza treptat; interactiunile afectiv-cognitive determina pierderi/goluri de memorie, umplute, eventual, cu supozitii si interpretari diferite.
Probabil ca in memoria de lunga durata se pot inmagazina si amintiri audio/muzicale; de ce nu? Ne amintim tot felul de lucruri disparate, aparent fara noima; de ce nu ne-am aminti si o melodie, timp de zeci de ani?
Eu continui sa sustin ca imi amintesc exact caracteristicile sunetului melodiei In-A-Gadda-Da-Vida a lui Iron Butterfly, ascultata la inceputul anilor '70 pe vinil.
Anii trecuti am cumparat vinilul nou, „audiofil” de 180 grame, care, surpriza, are cu totul alt sound.
Impresia a fost confirmata, apoi, de textul de pe cover, in care se spunea (cu mandrie!) ca sunetul de pe benzile originale a fost prelucrat digital, iar rezultatul a fost tras atat pe vinil, cat si pe CD; nici unul n-are, insa, caracteristicile/timbrul vinilului din 1968/1969.
Deseori ne trezim fredonand sau cantand in minte o numita melodie; uneori nu scapam de ea zile intregi. Daca ne gandim retrospectiv, nu-i obligatoriu sa fi auzit recent melodia respectiva; pur si simplu rasare de undeva si uneori ne agaseaza prin persistenta.
Asta sigur nu-i din memoria scurta, de lucru, care este, cum spuneam undeva, de cateva secunde. Poate fi parte a memoriei de timp indelungat, sau, pur si simplu, impartirea memoriei in (numai) doua tipuri este numai didactica si n-are nicio legatura cu realitatea…
Avand in vedere si faptul ca banda de frecvente cea mai bine auzita de noi, oamenii, este cea a frecventelor medii, ajungem la concluzia ca sistemul nostru acustic este pregatit/construit mai mult pentru voce, decat pentru tz-tz si bum-bum.
Ciudat mi se pare cum, la majoritatea auditiilor in grup din ultimii ani si la show-room-uri, exista tendinta de a nu asculta melodii de test simple si relevante (voce si instrument), ci zdranganeli, tobe si basi (chestia asta cu basii imi da fiori!).
In mediul nostru natural nu prea apucam sa auzim basi si este clar ca auzul uman nu-i facut pentru receptionarea frecventelor joase - curba sensibilitatii auzului arata -70/-80 dB la 20 Hz, comparativ cu 1000 Hz, insa unii dintre noi vrem musai sa auzim bum-bum-ul!
De asemenea, nici industria nu ne prea ajuta: putine sunt difuzoarele care redau corect vocea umana! Si aici, accentul se pune pe redarea basilor si inaltelor, iar pentru medii (frecventele pe care le auzim cel mai clar) nu prea sunt difuzoare dedicate, decat fie basi ratati, fie tweetere care coboara (teoretic) pana pe la 2000 Hz.
Practic, ramane o gaura imensa (din punct de vedere al perceptiei auditive corecte) intre basi si inalte, cu medii pitigaiate/infundate, fara viata si stralucire…
Acum... cinstit, daca un difuzor nu reda bine frecventele medii si subtilitatile vocii umane, ce sanse sunt sa redea bine muzica?
Puneti-va pe CD-urile voastre de test o melodie in care se aude plimbatul/plescaitul limbii in gura interpretei/interpretului, cum este, de exemplu, Sisters of Mercy - Leonard Cohen, la care se aude cum se departeaza buzele si chiar zgomotul formarii consoanelor palatale.
Aceasta melodie va testa claritatea vocii si redarea corecta a detaliilor acesteia.
Apoi, mie mi se pare clar ca un difuzor care reda corect mediile va umple camera de muzica (redarea muzicala are „corp”).
Daca nu auziti plescaitul limbii si amploarea vocii, daca redarea vocii nu este echilibrata si naturala, nu mai luati in seama difuzoarele respective, deoarece nu sunt decat stifturi, pacaleli de marketing…
Pentru unii, audiofilia este o arta, in care fie absolutul nu conteaza, sau, din contra, numai absolutul conteaza!
Indiferent de care parte sunteti, „pentru cativa dolari in plus” se poate construi o cutie cu relee care comuta instantaneu doua surse, astfel incat trecerea de la sistemul A la B se face rapid, iar memoria auditiva este chiar folosita. Testele A/B capata, deja, relevanta…
Trebuie facuta, insa, niste precizari la acest factor atat de folosit ca argument pro sau contra in audiofilie: memoria auditiva…
Omul are un auz si un centru cerebral specializat in recunoasterea anumitor aspecte/calitati ale sunetului, in special pentru vocea umana.
Instinctual, bebelusii reactioneaza rapid si fara probleme la vocea mamei. Abilitatea de-a recunoaste anumite sunete apare foarte devreme (unii spun ca inca din viata intrauterina) si se pare ca se pastreaza toata viata.
Luand in considerare aceste aspecte, este logic sa presupunem ca, la nivel cerebral, functioneaza cel putin doua mecanisme de memorie.
Mania omului de a cataloga si clasifica (aproape) tot ce exista a impartit deja procesele de memorie in doua tipuri: memorie scurta (de lucru) si memorie lunga, pastrata, probabil, prin procese si conexiuni electro-chimico-neuronale stabile in timp (mai mult sau mai putin).
Nici unul dintre tipurile de memorie nu este 100% fidela; memoria scurta se goleste urgent si datele dispar pur si simplu, iar memoria lunga poate juca feste, deoarece amintirile se incetoseaza treptat; interactiunile afectiv-cognitive determina pierderi/goluri de memorie, umplute, eventual, cu supozitii si interpretari diferite.
Probabil ca in memoria de lunga durata se pot inmagazina si amintiri audio/muzicale; de ce nu? Ne amintim tot felul de lucruri disparate, aparent fara noima; de ce nu ne-am aminti si o melodie, timp de zeci de ani?
Eu continui sa sustin ca imi amintesc exact caracteristicile sunetului melodiei In-A-Gadda-Da-Vida a lui Iron Butterfly, ascultata la inceputul anilor '70 pe vinil.
Anii trecuti am cumparat vinilul nou, „audiofil” de 180 grame, care, surpriza, are cu totul alt sound.
Impresia a fost confirmata, apoi, de textul de pe cover, in care se spunea (cu mandrie!) ca sunetul de pe benzile originale a fost prelucrat digital, iar rezultatul a fost tras atat pe vinil, cat si pe CD; nici unul n-are, insa, caracteristicile/timbrul vinilului din 1968/1969.
Deseori ne trezim fredonand sau cantand in minte o numita melodie; uneori nu scapam de ea zile intregi. Daca ne gandim retrospectiv, nu-i obligatoriu sa fi auzit recent melodia respectiva; pur si simplu rasare de undeva si uneori ne agaseaza prin persistenta.
Asta sigur nu-i din memoria scurta, de lucru, care este, cum spuneam undeva, de cateva secunde. Poate fi parte a memoriei de timp indelungat, sau, pur si simplu, impartirea memoriei in (numai) doua tipuri este numai didactica si n-are nicio legatura cu realitatea…
Avand in vedere si faptul ca banda de frecvente cea mai bine auzita de noi, oamenii, este cea a frecventelor medii, ajungem la concluzia ca sistemul nostru acustic este pregatit/construit mai mult pentru voce, decat pentru tz-tz si bum-bum.
Ciudat mi se pare cum, la majoritatea auditiilor in grup din ultimii ani si la show-room-uri, exista tendinta de a nu asculta melodii de test simple si relevante (voce si instrument), ci zdranganeli, tobe si basi (chestia asta cu basii imi da fiori!).
In mediul nostru natural nu prea apucam sa auzim basi si este clar ca auzul uman nu-i facut pentru receptionarea frecventelor joase - curba sensibilitatii auzului arata -70/-80 dB la 20 Hz, comparativ cu 1000 Hz, insa unii dintre noi vrem musai sa auzim bum-bum-ul!
De asemenea, nici industria nu ne prea ajuta: putine sunt difuzoarele care redau corect vocea umana! Si aici, accentul se pune pe redarea basilor si inaltelor, iar pentru medii (frecventele pe care le auzim cel mai clar) nu prea sunt difuzoare dedicate, decat fie basi ratati, fie tweetere care coboara (teoretic) pana pe la 2000 Hz.
Practic, ramane o gaura imensa (din punct de vedere al perceptiei auditive corecte) intre basi si inalte, cu medii pitigaiate/infundate, fara viata si stralucire…
Acum... cinstit, daca un difuzor nu reda bine frecventele medii si subtilitatile vocii umane, ce sanse sunt sa redea bine muzica?
Puneti-va pe CD-urile voastre de test o melodie in care se aude plimbatul/plescaitul limbii in gura interpretei/interpretului, cum este, de exemplu, Sisters of Mercy - Leonard Cohen, la care se aude cum se departeaza buzele si chiar zgomotul formarii consoanelor palatale.
Aceasta melodie va testa claritatea vocii si redarea corecta a detaliilor acesteia.
Apoi, mie mi se pare clar ca un difuzor care reda corect mediile va umple camera de muzica (redarea muzicala are „corp”).
Daca nu auziti plescaitul limbii si amploarea vocii, daca redarea vocii nu este echilibrata si naturala, nu mai luati in seama difuzoarele respective, deoarece nu sunt decat stifturi, pacaleli de marketing…