Gustav Mahler (n. 7 iulie 1860 - d. 18 mai 1911)... compozitor între compozitori
Mahler este fără doar şi poate unul dintre cei mai mari compozitori romantici. Dirijor extraordinar, compozitor de geniu şi... evreu. În contextul social şi politic al sfârşitului de secol XIX şi începutului de secol XX să fii evreu implică trăiri şi experienţe deosebite, care vor şlefui personalitatea lui Mahler şi vor înrădăcina adânc creaţia acestuia în istoria muzicii.
Cred că este o sarcină foarte dificilă aceea de a acoperi viaţa şi opera unui mare artist printr-un articol, mai ales când artistul de care vorbim se numeşte Gustav Mahler. Dacă la începutul secolului au existat perioade în care opera sa a fost abordată mai rar, în ultimele decenii şi mai ales în ultimii ani, interesul pentru marele compozitor a crescut considerabil, în ciuda cerinţelor speciale vis-à-vis de muzica sa – nu oricine îi poate înţelege opera, nu oricine i-o poate dirija. Mai mult decât atât, ai nevoie de o orchestră de dimensiuni foarte mari pentru a interpreta Mahler, uneori de cor si de interpreţi vocali.
Dacă opera mahleriană s-ar putea reduce la un singur cuvânt care să o definească, atunci acel cuvânt ar fi ‘conflictul’. Cuvântul este unul singur însă înţelesurile, trăirile, interpretările sunt nenumărate. Mahler spunea: „dacă un compozitor ar putea să spună ce are de spus în cuvinte, nu s-ar mai exprima prin muzică”. Pentru a înţelege opera lui Mahler, trebuie s-o asculţi. Pentru a începe să înţelegi, trebuie să ştii să asculti, să-i decodifici limbajul complex. Abia atunci compozitorul, dirijorul, orchestra şi tu, ascultătorul, veţi putea purta un dialog care să se constituie într-o experienţă foarte plăcută. Particularităţile sociale ale vremii şi apartenenţa etnică a marelui artist răbufnesc violent în conflicte interioare care se constituie în elemente cheie ale limbajului mahlerian. Bernstein remarca multitudinea de conflicte interioare care au stat la baza creaţiei mahleriene: „Mahler creatorul şi Mahler interpretul, creştinul şi evreul, naivul şi sofisticatul, provincialul din Boemia şi vienezul cosmopolit, cultivat, filozoful faustian şi misticul oriental, omul vestic al secolului XX şi viaţa sufletească“. Am amintit de Bernstein pentru că Lenny este unul dintre cei mai buni dirijori când vorbim de opera lui Mahler. Cele două personalităţi se contopesc teribil, poate şi din cauza originii evreieşti a marelui dirijor. Ciclul simfoniilor mahleriene al lui Bernstein aflat la cârma orchestrei filarmonice din New York (Sony Classical) este de referinţă. Poate cel mai mare dirijor al sec. XXI, Bernstein este un fidel traducător al marelui compozitor, un martor atent, ca şi Mahler, al duplicităţii lumii moderne, al antitezelor nesfârşite, al corupţiei morale a unei lumi care se crede nemuritoare în trup, dar care este însă stearpă sufleteşte. Muzica lui Mahler devine o fereastră deschisă prea larg şi prea brutal către o lume aflată pe marginea prăpastiei, în prag de apocalipsă. Cu siguranţă, vizionarismul lui Mahler este şi unul din motivele pentru care muzica sa este atât de controversată. Neînţeleasă de către o societate suficient de conservatoare şi oarbă la norii negri care începeau să plumbuie cerul începutului de secol XX şi prea iniţiatică, prea ezoterică pentru lumea superficială, alienată şi închistată moral a vremurilor noastre. Compozitorul pare adesea a fi supraomul nietzschean, prin prisma luptei cu sinele, cu tentaţiile telurice, prin încercarea sa de a-şi depăşi condiţia umană, de a birui vicisitudinile vieţii însă echilibrul fragil dintre depresie şi extaz reprezintă o piedică imposibilă pentru Mahler, omul. Pentru opera lui însă, nu există limite. Stările paroxistice sunt explozive, colosale, orbitează asemenea unor aştri care domină prin greutate, prin vigoare întreg universul. Ţesătura compoziţională mahleriană este extrem de densă, impresionează prin forţă şi ridică creaţia acestuia pe culmile curentului romantic.
Mahler este el însuşi rodul unui conflict. Tatăl, hangiu, evreu de o forţă şi de o vitalitate extraordinară şi mama, cultivată, delicată precum o floare, îi marchează profund copilăria. Păstrează forţa şi vitalitatea tatălui însă o contopeşte cu educaţia şi cu sensibilitatea mamei, de care se leagă afectiv profund. Îi moşteneşte inima fragilă, îi adoptă involuntar mersul uşor şchiopătat şi-şi respinge tatăl. Devine un martor trist al morţii fraţilor săi. Ernst moare răpus de boală iar Otto se sinucide. Este părăsit apoi, pe rând, de tată, în februarie 1889 şi, un an mai târziu, de Leopoldine şi de mama sa. Nu este însă singur. Natura îi este alături apărând recurent în muzică, sprijinindu-l, îmbărbătându-l.
Un nou capitol în viaţa lui Mahler îl reprezintă Alma Schindler, fiica vitregă a pictorului Carl Moll. Se îndrăgosteşte de ea şi, cinci luni mai târziu, în primăvara lui 1902, o ia de nevastă. Nu este un mariaj fericit, Gustav fiind uneori prea autoritar, blocându-i Almei accesul la studii muzicale aprofundate. În vara anului 1907 suferă o pierdere cumplită atunci când Anna, una dintre cele două fiice, moare, răpusă de difterie. În acelaşi timp află că are o inimă slăbită care nu-l împiedică însă să-şi desfăşoare activitatea componistică.
Pe plan profesional, Mahler a avut o ascensiune lungă şi anevoioasă. Ca director muzical, a fost contractat, printre alte instituţii, de opera din Leipzig, de Opera Regală din Ungaria, de Opera de Stat din Viena, pentru al cărei post s-a convertit de la iudaism la catolicism, de Opera Metropolitană din New York. Sentimentul de însingurare nu l-a părăsit însă niciodată iar elementele anti-semite au fost o prezenţăconstantăîn viaţa marelui compozitor. Însuşi Mahler se descria astfel: „Sunt de trei ori un străin: înAustria, ca venind din Boemia, înGermania, ca fiind austriac, în lume, ca evreu. Pretutindeni un intrus, nicăieri binevenit.“
După o luptă încrâncenată cu endocardita bacteriană, Mahler moare pe 18 mai 1911, la vârsta de 50 de ani, lăsând în urmă o operă vastă şi extrem de valoroasă. Dacă Mahler s-a inspirat din Simfonia a 9-a a lui Beethoven pentru simfoniile la care foloseşte cor şi solişti, dacă datorită lui Beethoven şi lui Liszt a renunţat la formatul tradiţional de patru mişcări pentru o simfonie, dacă Wagner şi Bruckner au constituit exemple de expansiune gigantică a aparatului simfonic dar şi a formei, creaţia lui, în schimb, este foarte originală, vorbind din punct de vedere muzical germana, însă cu puternice accente şi inflexiuni evreieşti.
- See more at:
http://www.pravaliaculturala.ro/templat ... 8&menu=6#4" onclick="window.open(this.href);return false;
Mahler - The Symphonies (R. Chailly, RCO, RSO Berlin) (Decca 2005)
Dintre toate ciclurile simfoniilor lui Mahler (si sunt foarte multe, credeti-ma) cel mai drag imi este cel al lui Ricardo Chailly de la Decca cu Royal Concertgebouw Orchestra! Pentru mine acest ciclu rezoneaza cu totul aparte cu lumea mea interioara. R. Chailly este, dupa parerea mea, cel care a ridicat RCO pe cele mai inalte culmi ale muzicii clasice facand din ea cea mai buna orchestra din lume asa cum era numita de Gramophone acum cativa ani! Calitatea inregistrarii este excelenta insa foarte pretentioasa chiar si cu sistemele mid-end (asa cum este orice muzica cu orchestratie complexa si aglomerata)!
https://youtu.be/EF_pWIBTWw8" onclick="window.open(this.href);return false;
(R. Chailly, LGO 2011)
https://youtu.be/jH2FZmH-_r0" onclick="window.open(this.href);return false;
https://youtu.be/_s5ACLHW9JQ" onclick="window.open(this.href);return false;
https://youtu.be/S1ct1fCM-WE" onclick="window.open(this.href);return false;
(R. Chailly, LGO)