Exista o discutie eterna intre genetica si educatie/mediu. Depinde la ce te referi . Pentru a atinge un scop – in arta, stiinta, etc. Ai nevoie de talent – factorul genetic. Numai cu talent nu prea reusesti sa-ti atingi scopul, mai trebuie si sa muncesti, si nu putin. In unele cazuri genetica – talentul -primeaza, in altele educatia, in alte cazuri exista un echilibru. E valabil si pentru „ascultatul muzici”. Aici raportul dintre talent si educatie e variabil. Sigur, in cazul muzicienilor, raportul genetica (talent)/ munca poate avea aceiasi valoare numerica ca si in cazul ascultatorului de muzica insa la un nivel mai ridicat, acest raport e translatat „in sus” – aceasta translatie s-o denumim grosier offset, ca in electronica.Care e acest raport, practic nu conteaza; conteaza rezultatul. Oricum, si in cazul ascultatorlui de muzica fundamentala este educatia; si „mai fundamentala” este educatia de la varste extrem de mici, cateva luni. E constatat sigur ca creierul are o capacitate enorma de invatare de la chiar cateva luni si chiar mai devreme. Daca un copil creste intr-un mediu in care se vrbesc 4-5 limbi straine, se asculta simfonica si...jazz - ca despre asta e vorba-, in mod sigur va sti 4-5 limbi straine fara sa le aprofundeze greu ca la varste inaintate si sigur va stramba din nas la o muzica proasta, va face instantaneu comparatia intre valoarea a sa zicem doua piese muzicale.
Lasand insa la o parte aspectul asta cu educatia timpurie si referindu-ne la o educatie muzicala mai tarzie, cred ca chiar si cu putin talent in ale ascultatului se poate intelege acceptabil si muzica simfonica, si jazz-ul. Problema apare in momentul in care in cap ai ideea asta preconceputa: simfonica e grea, jazz-ul e cumplit, eu sunt prea prost sa le inteleg. Total gresit! La urma urmei, de ce sa nu judeci asa: ia stai putin! Muzica asta e facuta de oameni pentru oameni. Eu sunt tot om. Nu sunt muzician, nu stiu teoria muzicii, nu stiu ce e aia cvinta, cvarta, etc., dar asta nu ma impiedica sa nu incerc sa inteleg simfonica si jazz-ul. Sa incerc macar. La inceput poate fi greu dar cu perseverenta, multa gandire si cu o rezonanta afectiva, cu o sensibilitate poate uitata undeva adanc in tine, scoasa la lumina cu putin efort, sigur reusesti! Si ohhhh! , in momentul cand reusesti asta vei constata ca opioidele sunt o tampenie! Keith Jarrett te va face sa te intrebi: dar oare de ce se consuma LSD? Ce tampenie! Vrei „ceva psihedelic”? Exista Jan Garbarek, Terje Rypdal iar John Surman cu al sau psihedelic „Edge of Ilussion” te va duce intr-o alta lume. (valabil si pt. Terje iar in cazul lui Garbarek se intampla ceva paranormal:
) se aseamana perfect cu un vulcanian... sigur nu e pamantean!:)), prea mare e legatura dintre vizual si auditiv!:)). In paranteza, nordicii sunt speciali, mai ales norvegienii.
Exceptand baladele lui pt. Indragostiti – „usoare” (aparent, numai la nivel auditiv, ca la nivel de tehnica ...
, Coltrane e „cumplit”. McCoy Tyner, pianistul lui a fost intrebat: Cum e sa canti cu Coltrane?
-Nu stiu.
-???? Nu pricep, cum adica nu stii???
- Nu stiu pt. ca nu inteleg ce face
-.....????...Dar atunci..., cum canti?
-Incerc si eu sa ma tin dupa el, fac si eu ce pot...
Desigur, raportat la subiect, spusele lui Tyner nu trebuiesc considerate, e vorba aici de offsetul de care pomeneam si, mai mult, de offsetul dintre Tyner si Coltrane. Coltrane e considerat un geniu – ca si alt „cumplit”, Wayne Shorter.
Cand asculti „Music for Siesta”- Miles Davis, automat, fara nici un efort, intri intr-o stare imposibil de explicat in cuvinte. La fel se intampla si cu „Ascenseur Pour L'échafaud”. Miles e un vrajitor. E f. Simplu de ascultat. Sensibilitatea aia iese din tine fara efort.
Asocieri cu vizalul? Sigur, exista.Paolo Fresu de ex., dar nu numai el.
„Blanzii” si „cumplitii”...Cumplit Coltrane, cumplit Surman (exceptand „Edge of Ilussion”), cumplit Shorter...dar „seful cumplitilor:)) e Albert Mengelsdorf. Brrrr!!!
Unii vor zice ca bat campii si nu stiu ce spun, ma contrazic pe mine insumi. Nu. Zic doar ca muzica ca modalitate de expresie e infinita. Ca in acest infinit – raportat in cazul de fata la jazz, tot infinit, poate „mai infinit” decat alte genuri-, tocmai datorita Libertatii totale de expresie si a infinitatii ideilor exprimate isi gaseste perfect locul – cerebral si afectiv - in fiecare dintre noi.
Poate ca „cumplitii” trebuiesc ascultati altfel decat „blanzii”. Emotiile starnite de „cumpliti” sunt mai greu de scos la suprafata in timp real si asta datorita arhitecturii sonore f. Complexe. Ideile se succed f. Repede, dureaza f.putin, se schimba brutal, nu ai timp sa le corelezi automat, instinctiv cu propriul eu. Imaginile pe care ai tendinta sa le asociezi cu sunetele nu dureaza mult, nici nu apuci sa creezi o imagine, ca vine alt sunet pe care ai tendinta sa-l procesezi. Se duce si el si vine altul...nefiind muzician sa judeci si d.p.d.v.tehnic ce se intampla, zici ca jazzul asta „nemelodios” e imposibil de ascultat/inteles. Dar poate ca tocmai aici e „asul din maneca”: daca nu poti procesa sunetele afectiv, sa te lasi pur si simplu purtat de ele. Numai sa le auzi, fara sa „le gandesti”. In timp, ai sa le si gandesti, ai sa le si intelegi, creierul lucreaza „in spate” fara sa-ti dai seam cnstient.
Sunt sigur ca daca Beethoven ar asculta – si da, „ar asculta”, la prezent – ar asculta tot acest jazz ar spune „da”. Beethoven, el, Beethoven ar spune „da”!.