Weekend-ul acesta mi-am facut ceva timp sa iau la cunostinta, mai pe indelete, mai printre picaturi, e drept ca nu in cele mai optime conditii (ma refer la timp suficient, deconectare de mediul inconjurator s.a.) de muzichiile unor formatii progressive rock celebre, despre care fie n-aveam habar, fie uitasem intrucat nu le mai ascultasem de ceva vreme...
Scopul meu a fost mai degraba sa verific ce imi place si ce nu din acest gen, din corifeii lui ilustri. Sigur, probabil ca imi vor sari in cap unul si altul ca nu le-am ascultat albumele cu cea mai mare atentie. Totusi eu zic ca daca nu este dragoste la prima auditie, apoi mai greu sa se infiripe ceva ulterior, oricata ingaduinta as avea!
Sa spun doar, pe scurt, ca mult-laudatii, pe aici,
Van Der Graaf Generator m-au lasat rece, Peter Hammill are o voce interesanta doar ca ideile lor muzicale mi se par incalcite, un pic boring. Mi-a placut doar cate ceva din "H To He, Who Am The Only One", in special "House with No Doors" si poate inceputul discului "Pawn Hearts". In rest, plictis general...
Nici cu alti ovationati nu am avut noroc, ma refer la
Gentle Giant care nu m-au atras defel cu armoniile lor vocale in stil medieval, in vreme ce Genesis-ul lui Peter Gabriel imi pare complicat si stufos (pacatuiesc prin a-l lauda pe Phil Collins, care a adus IMHO un strop de melodicitate in piesele lor, dupa plecarea lui Gabriel!)
Mi-a placut insa albumul de debut al trupei lui Robert Fripp (
King Crimson), acel "In The Court Of The Crimson King" este belea inca din debutul aspru, cu "21st Century Schyzoid Man", apoi "Lizard", pe care apare, intr-o lunga lucrare, Jon Anderson de la Yes, dar surprinzator ca nu m-a "spart" defel al doilea lor album, laudat de critici, anume "In The Wake of Poseidon", cam boring si asta pentru mine...
Camel insa m-au impresionat, cu cele 4 albume ale lor de referinta din anii '73-'77, tipii au muzica in sange si se vede ca nu degeaba au reprezentat o referinta pentru scena Canteburry a muzicii prog britanice!
Nemtii de la
Eloy iarasi m-au atras inca de la primele acorduri ale numeroaselor lor albume de referinta ("Colours" si "Ocean", printre altele), in vreme ce
Neu!,
Can,
Amon Duul II si
Magma, vajnici reprezentanti ai Krautrockului, nu mi-au spus mare lucru, decat ca apartineau unor vremuri in care se tragea tare cu drogul, rezultand niste muzici experimentaliste bizare, numai pentru entuziasti.
Iarasi, mi-au placut enorm cei de la
Colosseum,
Mountain,
Ten Years After,
Al Di Meola,
Joe Zawinul,
Weather Report,
Mahavishnu Orchestra,
Chick Corea... de fapt, cred ca sunt mai atras de jazz-rock fusion decat de prog rock, cu exceptia arhicunoscuta mentionata inclusiv in avatarul meu.
Emerson Lake & Palmer, bunicei si ei, despre
Pink Floyd doar albumele de referinta, in special "Dark Side...", "Wish You Were Here", "Momentary Lapse..." si "Division Bell", mai putin "The Wall", pe care nu prea il inteleg dar caruia ii simt valoarea.
Premiata Forneria Marconi, destul de interesanti, pacat doar ca sunt italieni si parca te astepti, dintr-o clipa in alta, sa "zica" una de San Remo
... Foarte buni si
Renaissance cu Annie Hasslam!
In general, n-am prea inteles de ce un band prog clasic din cele cotate negativ de mine avea nevoie de un vocalist cu accent exagerat de British, de tobe mult prea bubuite, de instrumente "prafuite" gen saxofon ori melotron si de compozitii complicate, monotone pana la plictiseala, apropiate mai degraba de folk...
Yes sunt altceva!... Ruperi de ritm, armonii, instrumente electronice moderne pentru vremea lor, fiecare membru avand partea sa de virtuozitate foarte bine evidentiata in cadrul songului, simti efectiv - la ei, la
Floyd, la
Tangerine Dream si la altii - muzica viitorului, ca doar asta vrea sa defineasca prog-ul!
Asa ca, exceptie facand cateva nestemate mai-sus pomenite, am trecut, cu arme si bagaje, la jazz si fusion, unde ritmul, melodia, creativitatea, spontaneitatea sunt ceva mai bine imbinate in sistem.