În vara anului 1979,
Harald Grosskopf - un baterist care a trăit la Berlin şi a apărut pe înregistrările unor 'grei' precum Klaus Schulze, Ash Ra Tempel, Cosmic Jokers, şi alţii - s-a incuiat în apartamentul unui prieten (Manuel Gottsching) din Krefeld, Germania, pentru a înregistra albumul său de debut solo. În apartament, a avut la dispozitie un Minimoog, un sequencer primitiv, un magnetofon 8-track şi o mulţime de timp liber. De-a lungul a mai multe săptămâni, Grosskopf a scris şi a înregistrat materiale care au alcatuit materialul albumului
"Synthesist" (aparut in 1980), acesta fiind în cele din urmă lansat la casa de discuri Sky, ce cocheta cu stilul muzical 'kosmische', originar din Hamburg. RVNG a relansat albumul, care este la mare cinste in randul entuziaştilor timpurii ai muzicii electronice, cu toate ca nu este foarte cunoscut, împreună cu un disc suplimentar de remake-uri purtand semnatura unora dintre admiratorii albumului cu pricina (Oneohtrix Point Never, James Ferraro, Arp, etc) Intre înregistrarea originală şi noile versiuni, "Synthesist" ofera o introducere in muzica lui Grosskopf si lasa, de asemenea, o fereastră deschisă pentru a intelege mai bine sunetul unei anumite perioade a muzicii electronice.
În notele din interiorul copertei discului, Grosskopf scrie despre modul în care menţinerea Minimoog-ului în apartament a fost un coşmar, şi că tonul sau se dovedea a fi cand plat, cand ascuţit, în funcţie de cat de cald şi rece era în spaţiul apartamentului. In cele din urma, si-a dat seama că, dacă punea un bec de 60 watt în apropiere de sintetizator, putea regla temperatura suficient pentru a menţine instrumentul sa sune bine. Această imagine - a noilor descoperiri în tehnologia producerii sunetului avand dificultăţi din cauza mediului inconjurator - este un simpatic instantaneu al stadiului în care tehnologia muzicala era în zilele echipamentelor electronice analogice. Acestea erau sunetele viitorului, dar ele totusi existau în lumea fizică, unde lucruri, cum ar fi temperatura aerului, contau. Sunetele nu erau încă defalcate în 1 si 0, caz în care acestea ar fi putut fi manipulate la nesfârşit, fără degradare. Astfel, muzica viitorului a lui Grosskopf se confrunta cu aceleaşi probleme cu care au avut de-a face instrumentiştii de secole.
Muzica de pe "Synthesist" pluteşte într-o zona de mijloc interesanta, între un synth-pop instrumental, amintind de Kraftwerk-ul timpuriu, şi multe improvizatii si explorari, pe baza de drone, popularizate de Schulze şi Tangerine Dream. Piesele sunt în mare parte compacte şi au tendinţa de a se coagula de-a lungul unui ritm de pop-electronic bland, dar ele nu sunt schematizate pe deja clasica structura vers / refren. Din aceasta cauza, muzica are o calitate variabilă, aerisita, mereu în mişcare, dar nelegata de tema melodica, care pune accent mai mult pe texturile analogice glorioase.
Inregistrarea este împărţita în două jumătăţi perfect distincte. Pe prima parte sunt piese mult mai melodioase. "So Weit, so gut" este un mix între tema lui Giorgio Moroder din "Midnight Express" şi un interludiu al lui Jan Hammer pentru un montaj din "Miami Vice". "B. Aldrian", in contrast, sclipeste cu nostalgie, cu schimbari uşoare pe claviatura a dronelor care par concepute pentru a descrie o naraţiune despre minunile fantastice ale spaţiului cosmic. Piesa de titlu, cu secventa de bass stil "Popcorn" şi melodii care se suprapun, copleseste cu frumusetea sa simplă şi farmecul naiv. Exista un sentiment de lejeritate şi optimism caracteristic pieselor de pe prima parte, care formează un fel de argument pentru faptul că viitorul electronic a fost gândit să fie un loc minunat.
A doua parte a discului arunca o privire şi mai intensa în domeniul Sci-Fi. "1847 - Earth" este construit în jurul unei drone metalice care traseaza un sentiment de anxietate, ce iese in evidenta atunci când secvenţele de percuţie pe keyboard vin sa semnaleze ceva, aproape frenetic, în timp ce "Trauma" suna precum ceva iesind la iveala dintr-o caverna subterana, reverbul pe synths-uri aducand aminte de spatii ambientale intunecate pe care Robert Rich si Steve Roach le vor explora cativa ani mai târziu. Comparand cele două jumătăţi ale înregistrării, "Synthesist" oferă o gamă complexă de sentimente şi de stări, insa ele curg împreună şi se completeaza. In ansamblu, exista un sentiment de bucurie, mirare, explorare jucăuşă, chiar şi atunci când muzica are o tenta dark, aşa cum de multe ori gasim pe faţa a doua.
Va las, in incheiere, in compania celei mai reprezentative compozitii a acestui album - piesa de deschidere "So Weit, so Gut":
http://www.youtube.com/watch?v=zWV3m5tKDCk