Fiecare pentru el
Sancțiunile economice occidentale împotriva Rusiei vor ajunge să fie considerate cele mai prost concepute dintr-o istorie războaielor economice mascate nu mai veche de 50 de ani, cu circa 30 de blocade economice, cu scopuri atinse cel mult parțial și, de multe ori, soldate cu întărirea regimurilor pe care au urmărit să le penalizeze.
Însă a critica în acest moment sancțiunile impuse Rusiei este un sacrilegiu. Analiștii militari nu suflă o vorbă despre ele, think-tankurile, de la cele americane, germane și până la imitațiile lor din Europa Centrala și de Est, sunt și ele mute. Iar când deschid gura, o fac pentru a cere și mai multe sancțiuni. De la acest mediu ONG și până la liderii politici, toți se prefac că nu știu că rubla cea sancționată, cu rezervele băncii centrale a Rusiei înghețate în Vest, a devenit una dintre cele mai performante monede naționale în acest an, cu o creștere de 50%, iar veniturile Rusiei din exportul de hidrocarburi a ajuns să egaleze în doar șase luni veniturile pe întregul an 2021. Totul grație sancțiunilor care ar fi trebuit să îngenuncheze economia rusa.
Între timp, reacția Rusiei la aceste sancțiuni (criticată în Vest, ca și cum Rusia ar fi trebuit să-și onoreze contractele în timp ce Vestul pompează arme în Ucraina cu care Moscova se află în conflict) a agravat inflația în Occident și anunță o iarnă cu criză energetică în întreaga Europă.
Alternativele Europei nu sunt viabile. Venezuela, unde administrația Biden a făcut pasul în spate și a permis regimului Maduro să exporte petrol în Europa, a anunțat că nu va mai livra hidrocarburi conform schemei petrol contra ștergerii datoriilor. Venezuela va livra petrol în Europa contra unor produse rafinate, necesare pentru că rafinăriile venezuelene au nevoie de reparații capitale. Or, un asemenea târg nu ajută cu nimic o Europă cu rezerve reduse de petrol și gaze pentru iarna ce vine.
O altă varianta pentru Europa este gazul și petrolul din Iran, însă potențialele livrări depind de negocierile pentru revenirea SUA în acordul nuclear cu Iranul. Faptul că premierul Israelului le-a cerut negociatorilor occidentali ”să se retragă” din tratative nu anunță nimic bun în ce privește un potențial acord energetic între Europa și Iran.
Apoi, Bloomberg anunță că vizita cancelarului german Olaf Scholz în Canada, unul dintre marii producători de gaze naturale din lume, nu se va finaliza cu un acord care să compenseze o parte din gazele din Rusia. Potrivit Bloomberg, acordul se va axa pe hidrogenul verde, ceva ce nu poate aduce liniște economiei germane pentru această iarnă și nici în viitorul apropiat. În plus, Bloomberg mai scrie că nici negocierile dintre Germania și Qatar pentru gaze naturale lichefiate nu se anunță fructuoase.
În tabăra celor care susțin sancțiunile impuse Moscovei, Financial Times ține steagul cel mai sus. Cotidianul financiar britanic scrie că sancțiunile sunt arma potrivită împotriva Rusiei, însă cu condiția să nu fie ”fantomatice”. Financial Times cere ca sancțiunile să fie totale, fără excepții (precum cele acordate Ungariei și Slovaciei pentru importurile de petrol). Într-un articol de opinie semnat de întreaga conducere editorială, The New York Times susține că sancțiunea perfecta este formarea unui cartel occidental care să impună un preț maxim la care să fie tranzacționat petrolul din Rusia (o idee lansată la ultimul summit G7). Însă cum poate funcționa un cartel al celor dependenți de petrol câtă vreme nici măcar cartelul exportatorilor de petrol (OPEC, OPEC+, în formula sa extinsă, care include Rusia) are momente de sincopă? Cum ar putea SUA sau alte puteri vestice să interzică total Indiei, o țară ce ține mult la tradiția nealinierii, să importe petrol din Rusia, să-l rafineze și să-l exporte apoi cu etichetă indiană?
O analiză a lui Alexander Mirtchev, membru al Atlantic Council, sugerează ca Europa are puține opțiuni în momentul de față, iar așii sunt în mâna lui Vladimir Putin. Mirtchev scrie că invazia rusă în Ucraina a fost grăbită nu numai de rațiunile de securitate ale Rusiei, ci și de conturarea tot mai clara a tranziției Europei de la energia fosilă la cea regenerabilă – regimul de la Kremlin a simțit că Rusia va pierde atuul dependenței energetice a Europei. Vladimir Putin a ales să atace într-un moment care este fără îndoială favorabil Rusiei. Iar acest război economic nu se va încheia nici pe departe odată cu așa-zisa ”tranziție verde”, consideră Mirtchev, pentru că producerea energiei verzi va depinde de o serie de materii prime care se vor dovedi repede mult mai rare și mai scumpe decât sunt astăzi combustibilii fosili și care sunt controlate de regimuri ”autoritare”, precum cel chinez. Concluzia lui Mirtchev este că energia verde nu va rezolva nimic din actualele conflicte energetice, ci doar va înlocui petrolul cu litiul și alte metale rare.
Revenind la criza actuală, o analiză publicată de Carnegie Endowment for International Peace arată că Vladimir Putin controlează în acest moment conflictul economic, iar tactica sa este de a pune guvernele europene în fața unei alegeri: fie acceptă o bună parte din condițiile Rusiei pentru încheierea conflictului din Ucraina, fie vor înfrunta o iarnă plină de crize politice din cauza greutăților economice. Totul a fost calculat la Moscova: fluxul gazelor a fost redus, pentru ca depozitele europene să nu poată fi umplute înainte de venirea iernii, iar Rusia evită să apeleze la măsura radicală de sistare totala a exporturilor, pentru a-și putea menține contractile profitabile după eventuala dictare a condițiilor păcii in Ucraina.
Ce va alege Europa? Dacă este să judecăm după declarațiile oficialilor din Germania, UE își va pregăti cetățenii pentru o iarna dificilă, cu raționalizări ale energiei și cu monitorizarea atenta a eventualelor proteste. Dacă este să judecăm după politica guvernului Ungariei (care a acceptat plata în ruble pentru gazele din Rusia și a obținut exceptarea de la embargoul impus petrolului din Rusia), dar și după vizita în Rusia a fostului cancelar Gerhard Schroeder, la finalul lunii iulie, avem indicii că anumite guverne sunt dispuse să negocieze direct sau indirect cu Rusia pentru a pune capăt jocului sancțiunilor și contrasancțiunilor.
Dacă se va ajunge aici, este important ca aceste negocieri cu Rusia să fie purtate de UE, pentru a evita intrarea într-o logica „fiecare pentru el”. Relațiile Germaniei cu Rusia din ultimele decenii arată că Berlinul este înclinat mai degrabă către înțelegeri bilaterale cu Rusia, sacrificând interesele statelor UE din Europa Centrală și de Est.
Paradigma ”fiecare pentru el” poate fi aplicată și la nivel financiar între statele UE, pe fondul crizei economice. Cumpărarea de către Banca Centrala Europeană a datoriilor statelor lovite cel mai grav de criză va agrava inflația. ”Oare statele mai bogate din nord vor accepta asta încă o dată, după episodul din 2012? Oare nu vor prefera sa opteze pentru o zonă euro restrânsă, sacrificând Spania, Portugalia, Grecia sau chiar Italia? Rezultatul ar fi o Europă care imită ceea ce a făcut Wall Street-ul în Rusia în timpul lui Boris Elțîn – imaginați-vă că toate activele Italiei ar fi ”privatizate” și vândute pentru un dolar?”, scrie Alastair Crooke, fost oficial în serviciul de spionaj britanic și fost diplomat UE.
Iar această logică „fiecare pentru el” se poate extinde și la relația transatlantică. Criza energetică produsă de politica sancțiunilor a făcut ca majoritatea exporturilor americane de gaze naturale lichefiate să-și schimbe destinația, dar și prețul. Companiile americane exporta acum mult mai mult în Europa decât în Asia și o fac la prețuri mai mari. Același Alastair Crooke merge însă mai departe: ”Salvarea corabiei este un imperativ, iar America a decis să se ocupe de propria corabie. De ce să îi lase pe europeni să-și recupereze activele în dificultate care apar în timp de criză? De ce să priveze băncile americane de dreptul lor istoric de a prăda? De ce să se oprească acum, doar pentru că europenii vor Davos și globalizare?”. Iar arma principală a SUA atât împotriva Rusiei sau Chinei, dar și a Europei este dolarul.
”Euro nu este decât un derivat al dolarului. Eurosistemul (pentru a folosi o metaforă militară) a fost construit pentru a proteja niște linii defensive existente, statice, nu este o forță militară expediționară, itinerantă și mobilă, precum dolarul. Baza sistemică a zonei euro a fost angajamentul BCE de a menține obligațiunile germane pe zece ani la o cotă corelată cu obligațiunile americane. Dacă SUA cresc rata dobânzii, asta trebuie să se reflecte și în obligațiunile germane. Iar dacă obligațiunile italiene, să zicem, scad, atunci se cască o distanță financiară catastrofală în zona euro, cum a fost cazul în 2012”, scrie Alastair Crooke. El împărtășește aceeași opinie cu economistul Michael Hudson – războiul din Ucraina este războiul în care dolarul va devora euro, împreună cu ambițiile unei armate europene, cu autonomia strategică europeană și alte veleități franco-germane; este un război care trebuie să pună Europa la locul ei, în siajul Statelor Unite, pentru pregătirea confruntării economice cu China.