HIFI-STEREO.EU

Helmuth Karl Bernhard Graf von Moltke (1800 – 1891) a fost un general prusac, înaintat la gradul de Generalfeldmarschall, care, timp de 30 de ani, a fost Șeful Statului Major General (Großer Generalstab) al armatei prusace și un mare strateg, care a creat noi metode moderne de conducere a armatelor pe câmpul de luptă. El a publicat cărți legate de război, note de călătorie, povestiri istorice și un roman.[9]

Imediat după numirea în funcție, a trecut la reforme, între care și modul de instruire și promovare a ofițerilor.

În acest scop, i-a evaluat după două criterii:

gradul de inteligență (de la proști la inteligenți) și
atitudinea față de muncă (de la leneși la harnici).
În baza acestor criterii, au rezultat patru grupe / tipuri de ofițeri:

A: prost și leneș
B: inteligent și harnic
C: prost și harnic
D: inteligent și leneș
Ofițerilor din categoria A, proști și leneși, le-a dat sarcini simple și repetitive. Aceștia nu mai puteau înainta în cariera militară. Este posibil ca într-o bună zi să le vină o idee bună, dar mai important, nu creează probleme.

Moltke considera că ofițerii din categoria B, inteligenți și harnici, erau obsedați de micromanagement (se pierd în mărunțișuri) și, prin urmare, sunt lideri de slabă calitate. Era posibilă o promovare, dar nu până la nivel de ofițeri de Stat Major. Acești ofițeri dădeau certitudinea că ordinele vor fi îndeplinite la timp și întocmai, în toate detaliile.

Ofițerii din categoria C, proști și harnici, erau considerați periculoși. Moltke afirma că aceștia ar trebui să fie supravegheați permanent, ceea ce este inacceptabil în armată. Deoarece ar fi putut crea probleme grave, greu de remediat, aceștia au fost scoși din armată.

Ofițerii din categoria D, inteligenți și leneși, erau cei pe care Moltke îi considera cei mai potriviți pentru cele mai înalte funcții de comandă. Acești ofițeri erau suficient de inteligenți ca să știe ce trebuie făcut, dar și suficient de leneși, pentru a găsi cea mai ușoară și simplă cale de a atinge obiectivul cerut. Aici generalul nu se referea la lene în accepțiunea clasică a termenului (adică lene fizică și intelectuală) ci la faptul că, în anumite cazuri, comoditatea fizică este suplinită de o activitate intelectuală sporită (deci de o hărnicie spirituală). Așadar ofițerii numiți de el „leneși” sunt, de fapt, cei ce sunt capabili de o hărnicie intelectuală superioară.

Este adevărat că lenea singură nu este productivă. Ea trebuie combinată cu inteligența. Oamenii leneși și inteligenți au un avantaj în societate și sunt cei mai nimeriți pentru rolul de lider într-o organizație.