Adrian Paunescu

Doar o vorba sa-ti mai spun
bnt
Posts: 425
Joined: 10 Jul 2009, 21:21

Re: Adrian Paunescu

Post by bnt »

Episodul de la ambasada americana din decembrie '89 imi intareste senzatia ca suntem o tara lipsita de simtul tragicului: la noi functioneaza purificarea prin flegme...

oake
Posts: 625
Joined: 24 Oct 2008, 19:03
Location: bucuresti

Re: Adrian Paunescu

Post by oake »

bnt nimeni nu trebuie să aibe un astfel de tratament doar pt faptul că a încearcat să scrie ceva. Că a fost poet de ''curte'' la început, că a devenit poetul gospodinelor după...atâta a putut !
E mult mai rău să nu scri decât să scri ceva.
Omuleţul a simţit nevoia să scrie tot timpul...e rău, e bine ?...''o tempora o mores''

Obelix
Posts: 1444
Joined: 19 Jan 2009, 13:01

Re: Adrian Paunescu

Post by Obelix »

oake wrote:Că a fost poet de ''curte'' la început, că a devenit poetul gospodinelor după...atâta a putut !
Fiind mort de curand, nu gasesc de bun gust sa-l scuip, dar fraza de mai sus reflecta realitatea... indubitabil... :mrgreen:

bnt
Posts: 425
Joined: 10 Jul 2009, 21:21

Re: Adrian Paunescu

Post by bnt »

oake wrote:bnt nimeni nu trebuie să aibe un astfel de tratament doar pt faptul că a încearcat să scrie ceva. '
Nu cred ca laudele aduse lui Ceasca au fost motivul, in definitiv se manca mult kkt in "epoca de aur", ci Cenaclul Flacara (observ ca toata lumea isi aduce azi aminte de chestiile misto, eu imi amintesc de o noapte cand impreuna cu niste amici m-am tirat pe la 12 fara ceva ca sa prindem Invierea in vreme ce publicul de la Polivalenta a ramas cuminte in sala bucurandu-se de singurul spectacol din Bucurestiul acelor ani care tinea pana dupa miezul noptii, programat absolut intamplator - nu-i asa? - taman in seara de Pasti).

oake
Posts: 625
Joined: 24 Oct 2008, 19:03
Location: bucuresti

Re: Adrian Paunescu

Post by oake »

Obelix
Nu-l scuip, după cum te-ai exprimat tu, pe Păunescu, doar încerc să-i aduc ''scrierile'' cu picioarele pe pământ.
M-a mâhnit faptul că au dispărut dintre noi oameni cu adevărat mari:Brăila, Sorescu, Rădulescu(bibanul)...din ce îmi amintesc acum şi a fost linişte totală.
Acum, dintr-o dată s-a descoperit că actualul dispărut a fost un om mare, un poet ''genial''.
Din păcate lucrurile nu stau tocmai aşa!
Indiferente de trecutul său acum discut valoarea scrierilor sale pe care am exprimat-o deja, evident după părerea mea.

oake
Posts: 625
Joined: 24 Oct 2008, 19:03
Location: bucuresti

Re: Adrian Paunescu

Post by oake »

Încă ceva: bnt a punctat bine faptul că Păunescu a fost trup şi suflet ''slujbaşul'' conducerii acelor vremuri, noi am trăit acele vremuri, nu ştiu dacă şi tu ?

atyclb
Posts: 652
Joined: 29 Jul 2009, 10:10

Re: Adrian Paunescu

Post by atyclb »

Nu imi era deloc simpatic "omul" Adrian Paunescu, insa eu zic ca usor, usor o sa uitam de faptul ca Paunescu a fost politician si pupator in fund "la curtea regelui". Peste cativa ani o sa ne amintim foarte vag aceste lucruri, cei care iubesc poezia si muzica, o sa isi aminteasca doar de realizarile lui artistice, cel putin asa cred. Sa nu uitam ca si Sadoveanu a fost omul comunistilor dupa ce acestia au prins ciolanul.

Paunescu a fost inca un exemplu ca nimeni nu e perfect, ca nimeni nu e inger si nimeni nu e demon, a lasat in urma lucruri remarcabile, dar a facut si lucruri care ne fac sa nu il transformam intr-o icoana.

atyclb
Posts: 652
Joined: 29 Jul 2009, 10:10

Re: Adrian Paunescu

Post by atyclb »

Dan C. Mihailescu:

http://www.dilemaveche.ro/sectiune/cart ... n-paunescu" onclick="window.open(this.href);return false;

User avatar
momolo
Moderator
Posts: 14344
Joined: 02 Oct 2008, 10:11
Location: Bucuresti

Re: Adrian Paunescu

Post by momolo »

multumesc atyclb pentru link! Merita citit!
Dan C. MIHĂILESCU | Ce mi se-ntîmplă

Fără voia mea, despre Adrian Păunescu


Vineri, 3 noiembrie, la 9 dimineaţa, m-am pomenit invitat să intervin în direct, telefonic, la Ştirile Pro Tv, despre Adrian Păunescu. Murise de cîteva ore. Cu toate că ştiam de suferinţa lui de mai multe zile, m-am blocat. M-au invadat, brusc şi tulburător, tensiunile şi antinomia care ne-au separat cale de trei decenii, dar mai ales cohorta sentimentelor şi gîndurilor contradictorii – în chip de-a dreptul drăcesc îmbîrligate – prin care s-a definit în mintea mea destinul acestei personalităţi deopotrivă charismatice şi detestabile, fabuloase şi dizgraţioase.

La moartea unui om – numai de bine! Să-i lăsăm posterităţii stabilirea locului în ierarhia socio-literară, cernerea neghinei, alchimia mizeriei. Separarea adevăratelor valori poetice de sufocarea lor în inflaţia fluvială a dejecţiilor partinice. Distincţia între magnetismul incisiv, copleşitor, al gazetarului, şi grozăvia comportamentală cu care această energie formidabilă s-a compromis irepresibil, într-o fatalitate dictată în egală măsură de perversiunea istoriei şi de maniacalul narcisism al persoanei. De voinţa insaţiabilă, de putere – pe cît de grotescă, pe atîta de devastatoare – a omului Păunescu, dar şi de catastrofala involuţie a ceauşismului de la august ’68 la decembrie ’89.

Dar cum să faci în două, trei minute atîtea distincţii elementar obligatorii!? Ceea ce a înţeles redactorul Ştirilor Pro Tv avea să înţeleagă ceva mai greu ziarista de la Evenimentul zilei. I-am explicat că nu sînt nicidecum în măsură să vorbesc despre Adrian Păunescu după ce ne-am contrat, public şi privat, în varii rînduri, şi după noianul de urîciuni cu care m-am sufocat ani de-a rîndul din pricina familiarităţii conjuncturale pe care am avut-o, la un moment dat, cu revista Flacăra. Cum să uit, între altele, că numai abilitatea comprehensivă a lui Adrian Sîrbu mi-a salvat rubrica de la Pro Tv în faţa furiei dezlănţuite, de tipul „ori el, ori eu“, a „bardului de la Bîrca“, despre care spusesem, oarecum jucăuş, în prezentarea unei cărţi despre propaganda politică (semnată de Călin Hentea) că, dacă Goebbels l-ar fi avut pe Păunescu, naţional-socialismul lui Hitler n-ar fi pierdut războiul?! La care doamna cu pricina mi-a şoptit, ca unui copil cretin, că noi despre virtuţile poetului, şi nu despre viciile omului, avem a ne pronunţa. Adică exact motivul principal care m-a făcut să demisionez după 23 de ani de la Institutul „G. Călinescu“, unde Eugen Simion dictase, pentru DGLR, spălarea estetică a tuturor biografiilor pătate, în numele aşa-ziselor „inerente erori de parcurs“ politic, prin care unii au făcut puşcărie, în timp ce alţii au urcat în CC al PCR.

Ei bine, ceea ce au înţeles şi au acceptat, mai uşor sau mai greu, cei de la Pro Tv, Evenimentul, Pro FM ş.a. nu a binevoit să înţeleagă Gabriela Lupu de la România liberă, într-o manieră mîrşavă, cu care numai Alexandru Vărzaru m-a mai „gratulat“, acum vreo doi ani, la Academia Caţavencu. A strecurat, adică, în ziarul de luni, 8 nov. cîteva afirmaţii din mulţimea de explicaţii pe care eu – în locul sfintei formule „nu comentez“ – m-am precipitat telefonic să i le furnizez (ca boul, că altfel nu pot să zic) drept justificare pentru nonintervenţia mea. Aşa stînd lucrurile, mă simt obligat să-mi depliez public reticenţele. Pentru mine, Adrian Păunescu a fost în principal un fenomen uman esenţial în definirea ceauşismului, apoi un gazetar de mare forţă, un teribil ferment social şi abia apoi un scriitor. Mai precis: un om dotat cu geniul versificaţiei, dar care şi-a bătut sistematic joc de talentul său, vidîndu-şi substanţa lirică în favoarea hăuliturilor propagandistice. Toate acestea cu precizarea arzătoare că, sistematic, tot ce a făcut bine – în viaţa de poet, ziarist şi entertainer, de artist, soţ, comunist şi naţionalist – a întors în rău, cu o frenezie suicidară. A pîrjolit cu o fervoare aproape demoniacă tot ceea ce, iniţial, înflorise atît de promiţător în preajma lui.

M-a fascinat în 1969-70, cînd l-am văzut tunînd, whitmanian şi esenian, la Cenaclul „Luceafărul“, unde ştia să-i laude deopotrivă pe Emil Botta, Ion Alexandru, Ion Gheorghe şi Dimitrie Stelaru, pentru ca, după ani, să ajungă să-şi dea mîna cu jalnica-i sosie caricată C.V. Tudor. M-a fascinat, apoi, cînd a făcut să izbucnească acel folk vindecător de netrebnicia dezumanizantă a ceauşismului maoist, cu Dorin Liviu Zaharia, Marcela Saftiuc şi Mircea Florian, cu Doru Stănculescu, Vali Sterian, Bodolan, Minghiat şi cîţi alţii, pentru ca, destul de iute, să-i piardă pe toţi, dorindu-l pe fiecare animal captiv şi etern recunoscător în cuştile de cenaclu-Zoo, înlocuindu-ne bietele surogate de Woodstock şi Isle of Whight cu tot mai penibile apariţii decerebrate pe scenele „Cîntării României“. I-a sprijinit, dar i-a pierdut pe Phoenix-i, după care i-a folosit necinstit pe cei de la Iris pentru a excita pînă la demenţă tineretul, dus pe culmi cu acorduri AC/DC, pentru ca la miez de noapte să fie aruncat direct în gura osanalelor pentru „Marele Cîrmaci“. Cînd a făcut revista şi Cenaclul Flacăra, s-a cutremurat lumea gazetărească şi piaţa artistică, s-au zguduit structurile Partidului, Miliţiei şi Securităţii, pentru ca apoi, an de an, revista să decadă hilar, cu vraci paranormali, minciună paranoică, fotbal politic, şantaje profitabile buzunarelor Boss-ului, ca să nu mai spun de mulţimea scrisorilor incomode, venite cu plîngeri de la „oamenii muncii“ şi livrate Secţiei de Presă, cînd nu direct „organelor abilitate să menţină ordinea şi disciplina“.

Genial manipulator, Păunescu îi făcea să plîngă-n hohote pe ardeleni cu „Lancea lui Horea“, figura de Christ răstignit pe crucea istoriei a lui Avram Iancu şi „Treceţi batalioane române Carpaţii“. Pe basarabeni cu Ştefan cel Mare, Doina şi „ne e dor de Eminescu“. Pe bătrîni cu acea „Rugă pentru părinţi“ sfîşietor cîntată de Hruşcă. Pe adolescenţi cu „Floare de Iris“, iar pe fraţii lor mai mari prefaţînd extraordinarele „Cantafabule“. Pe oamenii de artă cu „actorul a ieşit în piaţă, să-şi cumpere ceva salam... ca voievod peste un neam“. Ridica în extaz mii de oameni pe stadioane, pentru rock sau fotbal, dar – pervers torţionar mental şi moral – îi contorsiona în final întru venerarea aceleiaşi dictaturi bicefale: Ceauşescu-Păunescu.

Uitaţi-vă la filmul lui Andrei Ujică Autobiografia lui Ceauşescu şi veţi vedea aidoma întrupat drumul de la grandoare la decadenţă al celor doi, cînd numai imaginea Nebunilor cerşetori din tablourile lui Corneliu Baba îi mai putea defini. De la anii primelor maşini Dacia, ai twistului din epoca mandatarilor, ai vizitelor lui Charles de Gaulle şi Nixon, ai cuvîntării din august ’68, pînă la inaugurarea magazinului „Fortuna“, lîngă CEC, în funebra toamnă a lui ’89, avem ca-n oglindă involuţia acestei duale energii înspre falimentul lăsat moştenire creierului de plastilină al „omului nou“.

Nu am nimic împotriva miilor de oameni cărora textele lui Adrian Păunescu le încălzesc şi astăzi sufletul, aşa cum mi se pare josnică ironizarea celor care înconjoară în genunchi Mănăstirea Nicula de Sf. Maria, ori care se calcă-n picioare ca să atingă moaştele unui sfînt. Dimpotrivă, uneori le invidiez inocenţa şi ardoarea. Tot ce-mi doresc, în schimb, este ca şi ei să respecte rezervele celorlalţi, fără a mai săpa cu încruntare la groapa dintre marele public şi elitele culturale. Atît. Nu mi s-a părut consult să spun toate acestea la moartea omului. Dar faţă de atîtea provocări, am considerat inoportun să tac.
Citind acest text abia acum am observat ca cifra 68 invartita in sensul acelor de ceasornic (care simbolizeaza trecerea timpului) devine cifra 89.

Acesti ani (1968 si 1989) au fost cei mai importanti si decisivi ani ai perioadei "Ceausescu" si deopotriva ai tarii noastre dupa incheierea celui de al doilea razboi mondial.

Mi se pare ceva simbolic pentru rasturnarea situatiei din Romania anului 1968 inspre situatia Romaniei anului 1989 si deopotriva legata de soarta lui Ceausescu (evident si a noastra).
"Tinereţea este o noţiune, biologia un adevăr. Ele împreună dau dimensiunea existenţei"(Geo Bogza)

User avatar
nicumur
Posts: 340
Joined: 03 Oct 2008, 17:57

Re: Adrian Paunescu

Post by nicumur »

Scrisoare din urgenţa inimii

de Adrian Paunescu

31/10/2010


Dragii mei compatrioţi,

Vă scriu dintr-o situaţie mai pu­ţin obişnuită. Nu, nu vă scriu din la­găr. Nu, nu din vreun azil politic pe care l-aş fi cerut în alte părţi. Nu vă scriu nici măcar din pogonul meu de libertate personală, ocrotit şi pregătit pentru a-l semnaliza în teritoriul liber de ură, de prejudecăţi, de ranchiună. Vă scriu, pur şi simplu, din serviciul de reanimare al Secţiei de Chirurgie Cardio-Vasculară a Spitalului de Urgenţă - Floreasca, din Bucureşti. Ani şi ani am evitat să calc treptele unui spital. Carmen, Ana-Maria, Andrei, prof. dr Ionescu-Târgovişte, dr Mihai Viorel, dr Cristian Sera­fin­cea­nu au tot insistat să mă in­ter­nez pentru a rezolva în fond du­re­rile care m-au tot încercat. A venit însă într-o seară, într-o strictă complicitate cu Ana-Maria, prof. dr Mircea Beuran şi m-a convins, cu argumente se­ri­oa­se şi imbatabile, că, dacă vreau să trăiesc în continuare, trebuie să mă las pe mâna medicinei perfo­r­man­te a momentului. M-am limpe­zit şi am decis că aşa voi face. A doua zi, la 13:30, conform fă­gă­du­in­ţe­lor, a venit Ambulanţa, cu medici si­guri pe ei înşişi, cu brancardieri ho­tă­râţi, şi m-a luat. Jumătatea de oră trăită în Am­bu­lanţă m-a costat, din punct de ve­dere nervos, jumătate de viaţă. Nu-n­că­peam pe targă. Îmi erau ameninţaţi ge­nunchii de pragurile pe lângă care aveam să trecem, am fost internat în cea mai mare grabă la secţia condusă de marele medic Mircea Beuran. Cău­­­tă­rile n-au încetat însă. Mi s-au făcut pri­mele 15-20 de investigaţii. Între timp, a avut loc un dialog între cei doi profesori, care-şi împart ace­laşi spital de urgenţă, dr Beuran şi dr Bră­diş­tea­nu. Ei au ajuns la concluzia că pro­ble­ma mea principală e inima. Au de­cis să mă mute în zona dotată electro­nic pentru cele mai profunde de­te­r­mi­nări ale existenţei inimii în piep­tul meu şi concluzia a fost că, de la etajul 1, trebuie să urc, neapărat, la 6.

Din reanimarea urgentă a inimii, parcă din centrul ei magnetic, mă descriu şi îi descriu pe toţi cei din jurul meu, sub această perspectivă, a bătăliei pentru salvarea inimii. N-am crezut niciodată, în mod serios, că mă ameninţă moartea. Dar văd, în prea multe ziare şi la prea multe televiziuni, aşezarea numelui meu între viaţă şi moarte. Şi nu pot să nu mă emoţionez. Chiar aşa?! Da, chiar aşa. Şi eu sunt unul dintre muritorii care nu-şi înţeleg condiţia, câtă vreme se mai răsfaţă cu aerul existenţei în care pluteşte, fără merite şi fără permis. Aflu din cuvinte risipite prin dialogurile despre mine că situaţia mea e gravă, că inima, că rinichii şi că ficatul... Nu era o simplă hachiţă a mea cantonarea în casă şi refuzul de a participa la petrecerile lumii. Sunt suferind. Agresiunile din timpul vieţii n-au plecat din trupul de care s-au atins, ci continuă să-l chinuiască şi să-l subjuge. Am propriile mele dureri personale şi mă doare durerea cea mare a nefericitei mele ţări. Ziarul Adevărul a făcut gestul nobil de a aminti că tăierea pensiilor m-a afectat cumplit. Am decis că nu iau pensia tăiată. O restitui, aşa cum îmi vine, statului, iar eu îmi desăvârşesc drumurile prin iadul realităţii, ca să nu-mi moară copiii de foame. Mun­cesc de la 18 ani, dacă nu mai de mult. Bă­ieţii de bani gata ai anilor noştri şi-au băgat cuţitele în cuantumul pensiei mele totale şi mi-au dărâmat ultimul echilibru. Cum aş face să nu resimt dureros această ofensă? Indivizi putred de bogaţi iau măsura de-a ne ciopârţi nouă pensiile. Inima mea le resimte toate astea şi le dedică nefericiţilor care ne conduc şi ne ghilotinează drepturile. Datoriile mele faţă de casa în care trăiesc şi de familia mea sunt mult mai mari decât aş obţine, în mod natural, pe toate muncile mele. Probabil voi muri mai devreme şi organizaţiile de şacali vor putea profita, în deplină libertate, de banii care rămân după Adrian Păunescu.

O problemă au devenit medicamentele, atât pentru numărul lor în în­mulţire, cât şi pentru preţurile lor in­fernale. Eu suferinţele acestui or-ga­­nism al meu nu le-am făcut ascunzându-mă după soba bunicilor, acasă, ci în bătăliile de zi cu zi pe care le-am dat în ţară. Bolile le-am făcut atunci, me­dicamentele trebuie să le cumpăr acum. Dar nu mai puterea bănească de a le obţine, la preţuri acceptabile la starea mea financiară de astăzi. Monitoarele Secţiei de Reanimare de la cardiologia de urgenţă condusă de prof. dr Şerban Brădişteanu mă în­gână din când în când, văzându-şi de lectura stranie a organismelor care li se dau de citit. E mare lucru totuşi să mai existe oameni care te înţeleg şi te apără. Este nota cea mai înaltă a vie­ţii ca nişte mari specialişti în să­nă­tate să se aplece asupra ta, să te anali­ze­ze şi să-ţi spună ce ai de făcut. Ori­cât aş fi de trist, oricât aş fi de dispe­rat, oricât m-aş simţi de captiv în ma­şi­năriile electronice care-mi urmăresc tensiunea, respiraţia, funcţiile orga­nis­mului, glicemia, pH-ul şi, în ge­nere, toate funcţiile vitale, am dobândit convingerea că pot avea încredere în toate acestea, pentru că la pupitrele de comandă stau mari profesionişti, dedicaţi vieţii.

Mâncarea e fadă în spital. Te­le­foa­nele mobile mai degrabă nu merg, pentru că li se dă o undă să­ră­că­­cioa­să şi poate asta n-ar trebui să se petreacă în acest fel. A venit azi la mi­ne o femeie operată de dr Şerban Bră­­dişteanu. Punea toată puterea ei de convingere în fiecare cuvânt. Avea ne­­voie să restituie o parte din re­cu­noş­tinţă celui ce-o salvase. În secţia un­de sunt eu nu se poate intra. Ceea ce se întâmplă aici e prea grav ca să la­se loc circului sau băşcăliei. Noi vor­­bim dintre viaţă şi moarte. Şi n-avem totdeauna argumente să credem în viaţă şi să refuzăm orice com­pli­­citate cu moartea. Personal, n-am cre­zut că, de pe o stradă pe alta, dintr-o curte în alta, se poate ajunge la un duplex atât de încărcat de sem­ni­­ficaţii contrare: viaţa şi moartea. Şi, mai ales, nu mi-am închipuit că toa­tă această absurditate se va referi la mine. Parcă nu eram eu la nu­mă­ră­­toare. Dar mi-a intrat fiscul morţii în casă şi trebuie să-i plătesc tot ce i se cuvine.

Dacă voi reuşi - cu ajutorul ma­ri­­lor medici care mă înconjoară - să salvez această pâlpâitoare viaţă a mea, va trebui să rearanjez pri­o­ri­tă­ţi­le. Suferinţa retrogradează orgoliile. Pro­babil că-n noi rămân, la acest examen, numai structura omenească nes­chimbată, ideea pură, sentimen­te­le curate, disponibilitatea către omenie.

De-aici, dintr-un pat de spital din Secţia de Reanimare a inimii, de la Spitalul de Urgenţă, mi se lim­pe­zeş­te privirea către crâncenele noastre bătălii de fiecare zi, către fronturile noastre fără învingători, către uitarea de sine, care domină cu trufie lumea dată, o face imposibil de cuplat cu alte lumi, ne fugăreşte de dimineaţa până seara pe noi toţi, să nu cumva să ne găsim unii cu alţii şi să conlucrăm la salvarea omului. Din centrul inimii mele aduc salutul meu tuturor acestor electronici ascul­tă­toa­re, menite să ne avertizeze şi să ne ajute. Şi sper să nu fie nevoie şi de o operaţie pe inimă. Oricum, cărţile mele devin - prin suferinţa mea - tot mai valoroase şi mai căutate. Editorii au suficiente motive extraestetice să po­tenţeze textele. Iar eu sunt liniştit că mi-am văzut poporul sărind de partea mea şi iubindu-mă mai mult ca niciodată.
"Forumul nu e o anexă a dormitorului sau a closetului de-acasă. E o ieşire în lume, cu tot ceea ce o asemenea ieşire presupune, de la veşmînt la discurs." - ANDREI PLESU

oake
Posts: 625
Joined: 24 Oct 2008, 19:03
Location: bucuresti

Re: Adrian Paunescu

Post by oake »

Nicule! hai să vedem în spate!
Or noi nu mai suntem ce am fost...or s-a schimbat ceva.
Ceva e putred in Danemarca!

Post Reply