Cărți - muzici și faze

CD, vinil, concerte
Post Reply
diversetrancote
Posts: 167
Joined: 04 Jul 2017, 09:17
Location: Bucuresti

Cărți - muzici și faze

Post by diversetrancote »

Nu am găsit o rubrică despre cărți, așa că deschid eu una.
Aș vrea să vorbim aici despre scrieri despre muzică sau care au oarece legătură cu muzica. Pot fi cărți de eseuri, autobiografii, biografii, de popularizare, de istorie muzicală, romane etc. Pot fi despre artiști, interpreți, orchestre, trupe, curente, genuri, albume etc. De interes sunt și cărțile care fac istoria unor firme din domeniul audio.
Vă rog să prezentați doar ce ați citit.


Încep eu cu:

“Muzici si Faze” – Ovidiu Verdeș, cartea care dă titlul topicului

Este un roman despre adolescență, despre cum era să fii tânăr la sfârșitul anilor 70 în România. Cartea e scrisă la persoana întâi, iar pesonajul principal, Tinuț, are 15 ani și e pasionat de muzică (Zeppelin, Yes, King Crimson, The Doors), viniluri, benzi și magnetofoane – visul lui împlinit e un Maiak, primit cadou de la părinți. Ca orice tânăr, Tinuț are prieteni, e îndrăgostit, merge la cofetărie, în Cișmigiu cu barca, la film, la un chef, în tabără, citește Pif, face rost de niște Kentane sau un Pepsi, dar în primul rând ascultă, caută și e pasionat de muzică.

Nu despre tinerețe în comunism e vorba, nu despre condiția tânărului în România acelor vremuri, ci despre adolescență pur și simplu, frumoasă, avântată, fără griji, dar cu căutările ei. Este și despre muzică, despre primul magnetofon, despre viniluri originale și benzi de magnetofon.


Deși are peste 450 de pagini, cartea se citește ușor, repede, căci te prinde, te bucură și te face să n-o lași din mână. Stilul e oral, colocvial, direct și are calitățile potrivite: e autentic, veridic, natural, viu.


Mircea Cărtărescu: „Ovidiu Verdeş nu este Salinger, dar nici mult nu a lipsit. Cartea lui, Muzici şi faze, rămâne cea mai adevărată, mai vie, mai înveselitoare şi mai nostalgică proză românească pe care am citit-o eu de zece ani încoace. O astfel de carte umileşte întregul experimentalism pretenţios al anilor 80 , ca şi oralitatea, de multe ori vulgară, a ultimului deceniu.”


O carte perfectă pentru zilele libere din vara asta!

kaav
Posts: 2077
Joined: 19 Oct 2008, 18:33

Re: Cărți - muzici și faze

Post by kaav »

Muresanu Cristian - ''Muzica electronica si electronica audio''

Am descoperit aceasta carte in format pdf, via internet, acum cateva luni. Nici nu stiu cu ce sa incep... Nu este o carte pentru oamenii care cred ca instrumentele acustice, vocea umana (si doar ele :!: ) sunt ''alfa si omega'' in materie de muzica. Nici pe departe. Ma impresionat onestitatea autorului, capacitatea (disponibilitatea) lui de a explica, detalia tot ce crede el ca este important, pentru un meloman, iubitor de muzica electronica, ce si cum se mananca. De la partea fizica a componentelor audio pana la cea sufleteasca care participa la auditie. Cine crede ca muzica electronica nu merita atentia, traieste intr-o lume a bazmelor :lol:, dar referitor la muzica sintetica, subliniez faptul ca desconsider subgenurile - ''house'', ''goa'', ''trance'', ''pop'', chiar daca la modul pur intamplator e posibil sa-mi placa cateva momente, asa ceva. Daca nu mi-ar fi placut Klaus Schultze de exemplu, nici nu as fi considerat ca merita sa ai un sistem audio. Pur si simplu nu ar fi meritat efortul.
Cine are curiozitatea ca citeasca cartea, va descoperi, ca autorul cartii, din motive de gust personal, foloseste o sonorizare bazate pe un model de statie de la Quad. Eu consider ca ar fi nepotrivit sa se considere ca trebuie povestit pe acest subiect, daca nu s-a intamplat pana acum (functioneaza ca in prima zi, integratul elite dar sa nu mai spuneti la nimeni, pentru ca, e facuta in ''china'' si e ieftina). E vorba de scopul final, muzica si asta considere ca e suficient.

diversetrancote
Posts: 167
Joined: 04 Jul 2017, 09:17
Location: Bucuresti

Re: Cărți - muzici și faze

Post by diversetrancote »

„Magister musicae în țara surâsului” - Mircea Tiberian

_____Mircea Tiberian, deși probabil mai cunoscut nouă, melomanilor, ca pianist de jazz, este și, de aproape trei decenii, coordonatorul catedrei de jazz a Universității Naționale de Muzică București. La baza cărții “Magister muzicae ...” stă în primul rând experiența sa de profesor și muzicolog și mai puțin cea de artist.

_____Deși am tot respectul pentru el ca muzician, trebuie să recunosc că jazz-ul imaginat de el nu e pe gustul meu. În schimb, cartea lui m-a entuziasmat și o consider lectură obligatorie pentru orice viitor student și/sau profesor al unei școli de muzică. Mai mult, este o lectură interesantă, chiar instructivă, pentru orice meloman și pentru oricine e interesat de lumea muzicală în general.

_____După cum spune chiar el în introducere, cartea încearcă o “diagnoză referitoare la situația actuală și la perspectivele pedagogiei muzicale în raport cu personajele, situațiile și contextele nou apărute în desfășurările fenomenului muzical.”

Iată câteva dintre subiectele tratate:
- Un FAQ al studentului de muzică din toate timpurile.
- Sterilitatea învățământului muzical din România.
- Tipologii ale absolvenților învățământului muzical din România.
- Prejudecățile esteticii tradiționale
- Personaje ale lumii muzicale: virtuozul de profesie, marele creator, păstrătorul tradițiilor, artistul universal, artistul paradoxal, devoratorul de sunete, iubitorul de redundanță
- Artistul damnat și nefericirile sale: nemulțumirea, lipsa de inspirație, mania paideică, nostalgia faptei, comanda socială, vacația cu tot dinadinsul

_____Și pentru că nimic din ce pot spune eu n-ar vorbi mai bine în favoarea acestei cărți decât textul în sine, voi transcrie mai departe câteva fragmente.
_____Astfel, un capitol interesant pentru orice meloman care își pune unele întrebări asupra fenomenului muzical este cel care tratează preconcepțiile pe care le putem avea în judecățile noastre de valoare asupra calității unei bucăți muzicale.


„Magister musicae în țara surâsului”
ANATOMIA ERORILOR ÎN ARTA SUNETELOR
Prejudecățile esteticii tradiționale


_____“Fiind format și educat în sistemul comunist unde valoarea și adevărul se călcau în picioare cu cea mai mare nonșalanță, era normal să-mi construiesc în reacție o poziție de apărare cât mai sigură și fără prea multe punți către lumea din jur. Axiologia mea (mai bine zis – strategia mea) conținea însă numeroase erori de judecată pe care astăzi le pot sesiza mult mai clar decât atunci.

a) Evaluam operele în funcție de apartenența lor socio-geografică.
b) Ierarhizam aprioric genurile și stilurile favorizându-le pe unele în dauna celorlalte, fără să fac distincțiile necesare de la caz la caz (de exemplu folk-ul era inferior jazzului)
c) Criteriile valorice după care judecam nu corespundeau cu cele ale creatorului sau creatorilor operei. Cu alte cuvinte foloseam fie o grilă comună pentru stiluri, genuri, perioade istorice sau zone geografice diferite, fie mă concentram pe o dimensiune mai puțin importantă în contextul de analizat.
d) Confundam structura cu valoarea. Ca să dau un exemplu grosier: o simfonie putea fi mai valoroasă decât o melodioară pentru simplul fapt că era mai complexă.
e) Consideram că inspirația apare numai în legătură cu o anumită elevație culturală a operei. Și dacă uneori ni se pare că ea s-ar putea manifesta și în situații mai vulgare, în realitate avem de-a face numai cu imitații și simulări de inspirație
f) Momentele de adevărată elevație sufletească se obțin numai în contact cu operele majore.
g) Arta adevărată se naște de pe urma unei munci susținute.
h) Apropierea publicului de creația autentică se face numai în urma unor nenumărate încercări și după multe strădanii. De unde concluzia că publicul needucat nu contează fiind oricând capabil de adeziune defectuoasă.

_____Din păcate aproape toate aceste erori persistă în mentalitatea elitelor muzicale, a educatorilor și a publicului elevat din România contemporană. De cealaltă parte se află restul categoriilor de artiști și publicul larg. Iar între ei nu există nici o comunicare, cu atât mai puțin vreun schimb de idei.

_____De aceea consider de datoria mea să încerc, pe baza experiențelor anterioare, demontarea prejudecăților listate mai sus.” („Magister musicae în țara surâsului” - Mircea Tiberian)

Va urma!

diversetrancote
Posts: 167
Joined: 04 Jul 2017, 09:17
Location: Bucuresti

Re: Cărți - muzici și faze

Post by diversetrancote »

„Magister musicae în țara surâsului” - Mircea Tiberian
ANATOMIA ERORILOR ÎN ARTA SUNETELOR
Prejudecățile esteticii tradiționale

(continuare)

_______1. Evaluarea operelor în funcție de proveniența lor socio-geografică e determinată de trei “maladii” pe care civilizația occidentală încearcă să le trateze încă de la începutul secolului trecut: elitismul, europocentrismul și snobismul. Occidentul s-a vindecat în mare parte de elitism, începând cu anii șaizeci, mișcarea lor hippie, ’68-ul studențesc și toate revoluționarismele din acea perioadă. Tinerii de atunci au renunțat să împartă lumea în privilegiați și paria cum au renunțat la cravată și pălărie. Să faci abstracție în zilele noastre de această experiență trebuie să fii ori aristocrat pur sânge ori țoapă. Europocentrismul a cam dispărut în vest odată cu prăbușirea sistemului colonial, cu masivul metisaj din orașele mari, cu deschiderea din aceiași ani șaizeci către valorile culturilor orientale, cu lecția economico-politică primită de la Statele Unite în război sau cu acea corecție economico-organizatorică pe care ne-au administrat-o Tigrii și Dragonii asiatici. A rămâne europocentrist în epoca internetului e cel puțin bizar. Totuși, în mod oarecum întristător, unii muzicieni și muzicologi de la noi continuă să se plaseze pe această poziție îndepărtându-se definitiv și irevocabil de spiritul generației tinere. Cât despre snobism, cei care îl manifestă reclamă un know-how superior, de obicei nedublat de o asimilare firească a cunoștințelor. În muzica contemporană, pusă față în față cu fluxurile de informație numite YouTube sau Google unde toată lumea are acces la orice, nimeni nu se mai sinchisește de falsul connaiseur. Deținerea unei informații teoretice (mă refer la cele din domeniul artei și nu la cele generatoare de anchete ori scandaluri publice) va pierde orice valoare căci va fi la îndemâna oricui. Adevărata miză este să faci informația eficientă. Snobismul deși va dispărea mai greu fiind mai bine camuflat, va sucomba probabil sub loviturile firescului social. La noi, firescul social e un deziderat foarte îndepărtat așa că deocamdată snobismul e maladia cea mai răspândită din cultura română.

diversetrancote
Posts: 167
Joined: 04 Jul 2017, 09:17
Location: Bucuresti

Re: Cărți - muzici și faze

Post by diversetrancote »

_____Continui să transcriu din capitolul despre “Prejudecățile esteticii tradiționale” al cărții lui Mircea Tiberian, dar vreau să fac mai înainte o precizare: nu mă aflu în nu știu ce poziție de superioritate, am traversat și eu multe dintre prejudecățile descrise de el și, mai mult, mi se mai întâmplă și acum să judec unele situații “incorect politic”. Pe de altă parte, în mare tind să îi dau dreptate și cred că atitudinea de preferat este de a încerca să te ferești de prejudecățile descrise de el.


„Magister musicae în țara surâsului” - Mircea Tiberian
ANATOMIA ERORILOR ÎN ARTA SUNETELOR
Prejudecățile esteticii tradiționale

(continuare)

2. Discriminarea după genuri.
_____“Genurile sunt categorii muzicale imperfecte în care unii muzicologi se străduiesc, din comoditate de gândire, să înghesuie opere de multe ori neîncadrabile. Operația devine din ce în ce mai dificilă cu cât ne apropiem de zilele noastre când tradiția e înlocuită prin originalitate, când genurile și specializările se amestecă și se întrepătrund și când aproape oricine practică sincretismul artelor de la Ensemble Modern la Bjork. Să împarți pe genuri a devenit foarte greu, dar să faci judecăți de valoare în funcție de apartenența la o categorie muzicală sau alta e deja mai mult decât riscant, e de-a dreptul o naivitate. Analizele criticilor serioși s-au orientat către materialul muzical propriu zis, adeziunile și idiosincraziile pe bază de categorii fiind de regulă amendate de marele public și contrazise de istoria muzicii. Citez, pentru amuzament, câteva opinii bazate pe prejudecăți rasiale și stilistice, apărute referitor la, proaspăt născuta pe atunci, muzică de jazz. Max Oberndorfer în The Ladies Jurnal din august 1921: Jazzul este expresia protestului împotriva legii și ordinii. Acel element bolșevic luptând pentru a se exprima în muzică. Fenton T. Bott de la American Association of Master of Dancing – Jazzul aduce un rău mai mare decât ne-a adus muzica de saloon. Gemetele saxofoanelor și ale celorlalte instrumente cu ale lor ritmuri frânte și sacadate au clare trimiteri senzuale, iar textele ascund cu discreție idei imorale.”

(Va urma)

diversetrancote
Posts: 167
Joined: 04 Jul 2017, 09:17
Location: Bucuresti

Re: Cărți - muzici și faze

Post by diversetrancote »

„Magister musicae în țara surâsului” - Mircea Tiberian
ANATOMIA ERORILOR ÎN ARTA SUNETELOR
Prejudecățile esteticii tradiționale

(continuare)

_____"3. Folosirea unor criterii de analiză ce n-ar fi interesat de loc pe artiștii care au produs opera e o confuzie tipică pentru omul modern față în față cu sincronismul și multi-culturalismul contemporan. Ca exemplu concludent avem ascultătorul de formație culturală euro-atlantică ce caută în jazz momente de complexitate melodico-armonică și ignoră parțial sau cu desăvârșire fenomenul swing (balansul ritmic). Dacă i-ai întreba însă pe muzicienii afro-americani care au înregistrat discul pe care el îl ascultă, aceștia ar răspunde că swingul este cu siguranță elementul cel mai important din muzica lor. A ignora o realitate este însă mult mai puțin grav decât a o nega sau a i te opune. Un caz care îmi vine în minte este cel al interpreților (dintr-o orchestră) care judecă lucrările contemporane după canoanele muzicii clasice. Ei se plâng întotdeauna de lipsa contururilor melodice și a relațiilor armonice cu care sunt familiarizați. În raport cu așteptările lor Brahms-Ceaikovskiene, muzica lui Stockhausen li se pare o ofensă adusă auzului și chiar o blasfemie. Acești practicanți ai muzicii sunt cu atât mai înverșunați cu cât se consideră păstrători ai adevărului și valorii artistice". [...]


_____Mă opresc aici cu transcrierea din capitolul “Prejudecățile esteticii tradiționale”. Mai departe voi înșira doar celelalte preconcepții de care se ocupă autorul și-i las pe cei interesați să descopere singuri ce crede Tiberian despre ele, citind cartea. Așadar:
_____4. A confunda structura cu valoarea. (Ca defecțiuni artistice derivate din acest fel de a judeca putem avea: spectaculosul, grandilocvența, virtuozitatea gratuită, dar și complicarea, sofisticarea inutilă.)
_____5. Inspirația apare numai în legătură cu o anumită elevație culturală a operei.
_____6. Momente de adevărată elevație sufletească se obțin numai în relație cu operele majore.
_____7. Arta adevărată se obține de pe urma unei munci susținute.
_____8. Apropierea publicului de arta autentică se face numai după nenumărate încercări și doar după multe strădanii.

(Va urma)

diversetrancote
Posts: 167
Joined: 04 Jul 2017, 09:17
Location: Bucuresti

Re: Cărți - muzici și faze

Post by diversetrancote »

„Magister musicae în țara surâsului” - Mircea Tiberian
(continuare)

_____Mircea Tiberian dovedește că are umor într-un capitol în care se ocupă de câteva dintre personajele care populează lumea gusturilor muzicale. Autorul ne previne să nu-l luăm foarte în serios și e evident că exagerează, dar, mi se pare mie, umorul se naște tocmai din potrivelile cu realitatea.
_____Rândurile ce urmează trebuie citite ca pe un pamflet, iar eu le-am transcris aici ca să ne amuze, în niciun caz nu trebuie luate personal. De altfel, și eu m-am regăsit în câteva dintre caracteristicile personajelor descrise de autor.


„Magister musicae în țara surâsului” - Mircea Tiberian
Mic glosar de mitologie și patologie muzicală
Păstrătorul tradițiilor

_____“Această categorie poate fi întâlnită în cel puțin cinci ipostaze:
- Păstrătorul tradițiilor ancestrale
- Apărătorul valorilor perene ale artei universale
- Încremenitul în muzica generației sale
- Gardianul tradițiilor de luptă ale modernismului și ale avangardei
- Conservatorul, tradiționalistul pur sânge

1. Păstrătorul tradițiilor ancestrale.
_____Poate avea pasiuni inocente cum ar fi pasiunea pentru prăjitura Eugenia, pentru Luigi Ionescu, Dan Spătaru, pentru inubliabilul Pufarin sau șprițul de vin. În cazuri mai decise și implicate Dumitru Fărcaș poate fi preferat lui Jordi Saval, iar Nicolae Furdui Iancu ar putea oricând rivaliza cu Placido Domingo sau cu orice altă voce din panoplia marilor cântăreți ai lumii. Faptul că notorietatea primului e puțin mai mică reprezintă doar o chestiune de vizibilitate, în ultimă instanță de geografie, pentru că “noi, stând mereu în calea năvălitorilor n-am avut răgazul să ne organizăm ca cei din Europa de Vest așa că stăm mai prost la capitolul imagine”.
_____Când se ajunge la formele cronicizate și complexe de plasare a tradițiilor ancestrale se poate susține că limba latină a fost vorbită mai întâi de daci, iar spațiul carpato-danubiano-pontic a fost leagănul majorității civilizațiilor cunoscute, existența sfinxului din Bucegi fiind, în acest sens, probă de necontestat.
_____În plan muzical, un astfel de adevărat păstrător pune orice cântec popular pe același plan cu marile capodopere ale muzicii occidentale, urăște țiganii și rockerii care au stricat muzica națională, regretă epoca de aur, are în dulap un trofeu de la Cântarea României, iar în comodă un album cu fotografii din turneele ansamblului folcloric unde era angajat cu carte de muncă.

2. Apărătorul valorilor perene.
_____Este mai ponderat în opinii. Ascultă în general arii din operă, canzonete, dar posedă printre discuri (vinyl-uri de prin anii 60-70), așa cum e normal, și unele capodopere ale muzicii universale: concertele pentru pian de Grieg și Rahmaninov, Simfonia a V-a, concertul pentru vioară și Uvertura Coriolan de Beethoven, Rhapsody in Blue de Gershwin, Anotimpurile de Vivaldi, Bolero-ul lui Ravel și alte asemenea. În tinerețe a vrut să dea examen la conservator, dar părinții au insistat pentru altceva. A fost un pasionat ascultător al emisiunilor lui Iosif Sava. Acțiunile sale nu pot fi încadrate în sfera patologiei muzicale, ci mai mult într-o zonă de banalitate și bonomie tradiționalistă inofensivă. Aria sa de influență se reduce la cercul câtorva prieteni apropiați, vecini sau foști colegi de serviciu.

3. Încremenitul în muzica generației sale.
_____În realitate termenul încremenit nu se potrivește acestei categorii în ansamblul său ci numai rockerilor „bătrâni” sau a celor „întârziați”, „disco lovers-ilor”, „nouăzeciștilor”, „depeche-iștilor” și „progresiștilor” de tot felul (de la fani Genesis și Queen la degustători de Leonard Cohen și Joan Baez). Grosul armatei însă e format din ascultători devotați “valorilor tradiționale ale muzicii pop”. Pe aceștia i-am putea numi și “nostalgici ai vedetelor apuse”, milioane de iubitori ai lui Julio Iglesias, Toto Cutugno, Albano, ABBA, Gloria Gaynor, Lionel Richie, Bee Gees, Bonie M, Tom Jones, Beatles, Mireille Mathieu, Adamo, Dalisa și așa mai departe. Cu toții găsesc în muzică prilejul de a-și aminti de tinerețe, când, desigur, lucrurile erau mai adevărate și mai frumoase. Când vorbesc despre muzica de azi, ei deplâng la unison moartea melodiei, calitatea slabă a textelor, dispariția cântărețului cu voce și vulgaritatea videoclip-urilor.
_____O simpatie deosebită am pentru rockerii bătrâni. Fie că sunt hippie sau puri și duri, cu toții posedă o memorie ieșită din comun, capabilă să înșire tabele ale lui Mendeleev și lanțuri trofice conținând formații, albume, muzicieni, ani de apariție, concerte, biografii, mărci de chitări și amplificatoare, miile de cafele și țigările lor fără filtru. Radicali fiind, nu ascultă altfel de muzică, iar dacă, accidental sunt obligați să o facă, suferă, se consumă și pot deveni violenți.

4. Gardianul tradițiilor de luptă ale modernismului și ale avangardei.
_____Nu e nici creator, nici consumator de artă. El e connoisseur, uneori colecționar. De cele mai multe ori, însă apare pe post de agent provocator. Se așază pe o poziție superioară, iar de aici trage în masele de ascultători ignoranți cu nume de artiști necunoscuți, curente abia apărute și deja dispărute, instrumente ciudate, citate și date biografice greu verificabile. Se hrănește din jena sau exasperarea interlocutorilor.
_____Foarte interesante sunt întâlnirile față în față ale unor astfel de personaje; au loc atunci verificări la sânge ale cunoștințelor adversarului, expuneri docte ale unor clasamente năstrușnice, etalări de neologisme muzicale dintre cele mai spectaculoase. Fiecare își apără cu înverșunare aria de influență, dar, spre deosebire de înfruntările dintre masculul alfa și alți competitori, totul se termină, mai devreme sau mai târziu, cu o împăcare pe terenul schimburilor de informații, al unor afinități elective și al sentimentului de apartenență la o castă superioară a societății muzicale.

5. Conservatorul pur sânge – are o problemă cu prezentul și viitorul. El vede peste tot semnele decadenței ...” Etc.



_____Mă opresc aici cu transcrierea, dar cei care sunt curioși să citească cartea, pot afla mai departe ce crede autorul despre "conservatorul pur sânge", dar și despre:
_____- “Devoratorul de sunete” care “consumă în exces muzică de toate felurile. Oriunde, în metrou, pe bicicletă, în sala de sport, în magazine, la masă și uneori chiar în timpul somnului el are căștile pe urechi sau difuzoarele radioului date la maxim.”
_____sau despre
_____ - „Iubitorul de redundanță.” care “cultivă în mod naiv singurătatea acută și repetiția fără speranță. O face trăgându-și gluga peste căștile date la maximum, o face scufundându-se în delirul sonor al discotecilor și cluburilor unde orice comunicare este exclusă din pornire, își protejează indiferența prin vidul de identitate al muzicilor ambientale.”


_____Eu am ales să citez extins din rândurile dedicate de autor patologiei criticii și receptării muzicale pentru că mi s-a părut mai amuzant și mai de interes pentru noi, melomanii, dar acesta e mai degrabă un subiect marginal al cărții. De fapt, cartea lui Tiberian e cu adevărat importantă din alt motiv – ea arată tinerilor ce-și propun studiul muzicii câteva dintre întrebările esențiale pe care trebuie să și le pună oricine e interesat să aleagă calea artistică muzicală.

Highly recommended!
(The end!)

diversetrancote
Posts: 167
Joined: 04 Jul 2017, 09:17
Location: Bucuresti

Re: Cărți - muzici și faze

Post by diversetrancote »

_____In Romania se scriu si se traduc putine carti despre muzica in general si despre muzica clasica in special. Daca te intereseaza anumiti compozitori sau curente muzicale, anumite subiecte mai specifice, de cele mai multe ori trebuie sa apelezi la cartile in limba engleza. Pentru ca-mi place totusi sa ma bucur si de comoditatea citirii in limba romana, ajung sa cumpar si unele carti legate de muzica clasica, aparute la noi, chiar daca autorul sau subiectul nu ma intereseaza in mod special. Pot sa spun ca, de cele mai multe ori, nu mi-a parut rau ca le-am cumparat. Voi prezenta aici cateva dintre cartile aparute in limba romana care au subiectul legat de muzica clasica si care mi-au placut.

***

“Pur si simplu despre muzica” - Haruki Murakami, Seiji Ozawa

_____“Pur si simplu despre muzica” este o carte-interviu, un dialog intins pe parcursul mai multor zile, pe care scriitorul Haruki Murakami l-a avut cu dirijorul Seiji Ozawa. Ma gandesc ca motivul pentru care aceasta carte a fost tradusa in limba romana tine, in primul rand, de renumele romancierului Haruki Murakami si mai putin de interesul pentru celalat participant la dialog, dirijorul Seiji Ozawa. Marturisesc ca nici eu nu am fost interesat in mod special de Seiji Ozawa si ca am cumparat cartea doar pentru faptul ca e in limba romana si ca promitea sa fie despre muzica clasica. Am citit-o fara mari asteptari. In final mi-a placut si am gasit-o chiar foarte interesanta, astfel incat am ajuns sa o recitesc. Este o carte buna si pentru drum sau vacanta pentru ca se poate citi relativ usor si poate fi savurata si fragmentat, pe episoade.

_____Subiectul principal al conversatiilor este dirijorul Seiji Ozawa - orchestrele pe care le-a condus, concertele, inregistrarile, viata si muzica. Ozawa a fost dirijor principal si a facut inregistrari cu cateva orchestre importante ale lumii: Boston S.O., Toronto S.O., San Francisco, Berlin Philharmonic, London S.O., Orchestre National De France, Vienna State Opera. Numarul orchestrelor cu care a colaborat este insa mult mai mare.

_____Ca orice japonez, Ozawa este suficient de politicos incat sa nu se puna tot timpul in centrul conversatiei. Astfel, discutia este libera si atinge o multime de subiecte: comentarii despre si comparatii intre diferite interpretari ale aceleasi lucrari, observatii legate de manierele de interpretare ale anumitor orchestre, sali de concert ale lumii si sunetul lor, „despre colectionarii maniaci de discuri” (chiar asa se cheama un sub-capitol), muzica de blues si jazz si cluburile de negri din Chicago etc. De multe ori, pe mine tocmai aceste subiecte „paralele” m-au atras in mod deosebit la lectura, astfel incat la final nu am ramas neaparat cu o simpatie mai mare pentru dirijorul Seiji Ozawa, nu am pornit in cautarea inregistrarilor sale, dar m-am bucurat de ideile omului de muzica Ozawa, de informatiile aduse de el din interiorul lumii muzicale si de pasiunea sa pentru muzica.

_____Ambii participanti la dialog sunt pasionati de Mahler. Mahler, Beethoven si Bhrams sunt printre cei mai discutati compozitori, asa ca, daca se intampla sa va aflati printre cei pasionati de muzica acestor compozitori, veti avea motive suplimentare sa va bucurati de aceasta carte. Totusi, chiar daca nu aveti o afinitate speciala pentru compozitorii mentionati, paginile dedicate acestora contin o multime de alte informatii, mai generale, ce va pot sustine placerea lecturii - se discuta despre orchestre, despre dirijori sau solisti, maniere de interpretare etc.

_____Pe langa compozitori si lucrarile lor, in carte se vorbeste si despre cateva dintre personalitatile muzicale cu care Seiji Ozawa a intrat in contact de-a lungul carierei sale. Discutii mai detaliate gasim despre Leonard Bernstein si Herbert von Karajan, carora Ozawa le-a fost dirijor asistent. Dar cartea musteste de amintirile lui Ozawa despre o multime de alti dirijori si interpreti pe care i-a intalnit de-a lungul carierei: Eugene Ormandy, Glenn Gould, Artur Rubinstein, Rudolf Serkin, Krystian Zimerman etc. A nu se intelege de aici ca avem de-a face cu o insiruire de informatii si amintiri despre o multime de oameni de muzica. Conversatia se poarta, in special, in jurul unor idei. Legate de aceste idei apar personajele, personalitatile muzicale cunoscute de Ozawa.

_____La final, este imposibil sa faci un rezumat al cartii. Subiectele, ideile si persoanajele muzicale sunt nenumarate, iar eu am amintit aici doar o parte dintre ele. Cu toate astea, exista o unitate in alcatuirea acestei carti pentru ca:
- logica si felul firesc in care ideile discutate se leaga in conversatie fac ca dialogul sa nu fie doar o trecere de la un subiect la altul, ci o continua cautare de intelegere a resorturilor si impulsurilor din spatele ideilor discutate
- delicatetea cu care Murakami reuseste sa conduca conversatia si sa-i dea un anumit ton si atmosfera generala, as zice, nu pasionala, dar pasionata, poate usor retinuta pe alocuri, dar nu lipsita de vitalitate.

VA URMA

diversetrancote
Posts: 167
Joined: 04 Jul 2017, 09:17
Location: Bucuresti

Re: Cărți - muzici și faze

Post by diversetrancote »

_____Continui seria cartilor aparute in limba romana despre muzica clasica, care mi-au placut, chiar daca nu am fost direct interesat de autor sau subiect, cu:

“O viata in slujba muzicii” - Daniel Barenboim

_____Exista multe autobiografii ale unor muzicieni, care, desi au pe coperta numele acestora drept autor, sunt scrise de fapt de altcineva. Lucrurile se petrec de obicei astfel: artistul pune la dispozitia scriitorului angajat materialul documentar, au loc mai multe discutii-interviu, se fac planuri, se ajusteaza, dar, propriu-zis, cartea e scrisa de scriitorul angajat, cu ajutorul editorului, chiar daca pe coperta apare un singur autor, omul de muzica.
_____Nu este cazul cartii de fata, Barenboim este nu doar un muzician, ci si un om de litere, un ganditor.

_____Ca majoritatea cartilor despre muzica, si aceasta se poate citi pe mai multe paliere de intelegere. Cu cat cunosti mai multe despre muzica clasica, istoria ei, elemente de tehnica si teorie etc, cu atat vei intelege mai in profunzime unele idei. La fel, cu cat stii mai multa istorie si cu cat intelegi mai bine mecanismele sociale din perioadele de timp si locurile descrise de autor, cu atat vei intelege mai bine comentariile sociale si politice. Eu, ca incepator si amator in ambele ramuri, nu am pretentia de a fi inteles foarte bine toate gandurile si ideile autorului. Asta nu m-a impiedicat insa sa ma bucur de carte, caci Barenboim are grija sa-si faca mesajul inteligibil si amatorilor ca mine. As zice ca “O viata in slujba muzicii” este, in primul rand, o carte pentru fani si curiosi, nu pentru studentii la conservator.

_____Autorul nu insista foarte mult pe amanuntele vietii personale si ne spune inca din introducere:
„Cred ca viata personala a unui artist ar trebui sa ramana personala. Evident, exista legaturi intre ceea ce este public si ceea ce este privat. Si totusi, cred ca aceste doua laturi ale vietii trebuie sa ramana despartite. Drept urmare, firul autobiografic din aceasta carte exista doar ca sa dea o anumita continuitate reflexiilor despre muzica si despre relatia dintre muzica si viata.”

_____Barenboin s-a nascut si a copilarit in Argentina, apoi s-a mutat, pentru cativa ani, in Israel. Foarte interesanta comparatia facuta de el celor doua societati si culturi, asa cum erau ele in anii 50, atat de diferite.

_____Sunt multi muzicieni care isi incep cariera ca artisti solo, apoi se dedica dirijoratului. Barenboin este printre putinii care le-a facut pe amandoua, in paralel, la un nivel aproximativ la fel de ridicat.
_____Anii de formare ai tanarului pianist si dirijor sunt prilejul despre a vorbi despre cateva dintre personalitatile care l-au influentat: Wilhelm Furtwangler, Nadia Boulanger, Igor Markevitch, Leopold Stokowski, Arthur Rubinstein, Claudio Abbado, Zubin Mehta.
_____Iata, de exemplu, cum vorbeste Barenboim, din postura de dirijor, despre concertele in care l-a avut pe Rubinstein ca solist:
„Unul dintre lucrurile cele mai interesante, legate de ipostaza mea de dirijor al lui Rubinstein a fost faptul ca am cantat cu el majoritatea lucrarilor care erau si in repertoriul meu de pianist. Se pricepea de minune sa te convinga ca felul in care canta el o piesa este singurul fel posibil de a o canta. Deasemenea era foarte deschis la tot ce se intampla in orchestra - stia cum sa cante muzica de camera cu o orchestra simfonica. Nu canta o fraza intr-un anumit fel doar pentru ca asa o cantase de fiecare data, ci era foarte atent intotdeauna, in timpul spectacolului, la felul in care introducerea facuta de catre orchestra ducea catre momentul in care intra pianul. Era cel mai curtenitor acompaniator atunci cand era in orchestra un solo principal si ii placea sa-l urmeze. Nici vorba sa aiba atitudinea: <eu sunt marele Rubinstein si cant in acest tempo, iar toti ceilalti ar face bine sa se adapteze>. Avea un mare respect fata de colegii muzicieni.”

_____Pe masura ce Barenboin a avansat in cariera, numarul personalitatilor muzicale cu care a intrat in contact si care l-au influentat este impresionat. Ni se vorbeste despre: John Barbirolli, Rafael Kubelik, Carlo Maria Giulini, Pierre Boulez, George Szell, Isaac Stern, Otto Klemperer, Georg Solti, Itzhak Perlman, Pablo Casals etc
_____Iata, de exemplu, ce-si aminteste Barenboim despre Sergiu Celibidache:
“Concertele cu Sergiu Celibidache de la Munchen s-au numarat in anii 80 printre principalele evenimente anuale din viata mea profesionala. Preluase conducerea Filarmonicii din Munchen in 1979 si m-a invitat sa cant cu el in fiecare an. Celibidache nu numai ca avea cunostinte tehnice remarcabile despre orchestra si darul de a o echilibra; era, de asemenea, consecvent si nu facea compromisuri pentru a-si atinge scopurile. Mai avea si anumite caracteristici de stil evidente: tempouri lente, un anumit tip de frazare care cere, de foarte multe ori, un sunet mai putin plin al basului si felul sau propriu de a incheia frazele. [...] Pentru el era important felul in care un instrument duce la altul, faptul ca toate frazele au un punct culminant, felul in care aplica principiul tensiunii si destinderii. La Celibidache nu gaseai niciodata un accent unde nu trebuie. Niciunui instrument nu i se permitea sa cante intr-un fel care nu se integra in sunetul general al orchestrei. Si nici unui membru al Filarmonicii din Munchen nu i se permitea sa cante nici macar o nota mecanic, automat, fara s-o gandeasca.
_____Celibidache avea una dintre cele mai fine urechi si una dintre cele mai patrunzatoare minti muzicale din cate mi-a fost dat sa intalnesc. Nu cred ca m-am intors vreodata de la Munchen, dupa o saptamana de repetii si concerte cu el, fara noi teme de reflexie. Uneori, pe neasteptate, la repetitii sau la concerte descopeream cate un nou unghi de vedere asupra pieselor. Aceasta preocupare permanenta pentru frazare si articulare i-a imbogatit pe toti muzicienii care au avut de-a face cu el.”


_____“O viata in slujba muzicii” nu este insa numai despre muzicieni, ci si despre muzica. Reflexiile despre arta interpretarii sunt nenumarate. Cateva exemple:
„Indiferent la ce instrument canti, sau daca dirijezi ori interpretezi vocal, vei produce sunetul pe care il doresti doar daca reusesti sa-l auzi in cap cu o fractiune de secunda mai devreme. Aceasta este partea din muzica pe care este imposibil s-o predai. Pot sa invat pe cineva cum sa tina mainile pe clape, cum sa echilibreze notele, ca exista un registru in care o nota tinde sa se auda mai tare, ca degetul mare e mai greu decat cel mic. Dar daca un elev nu-i in stare sa-si imagineze sunetul inainte de a incepe sa cante, nu v-a obtine niciodata sunetul pe care si-l doreste. Aceasta capacitate de a auzi in urechea interna sunetul si frazarea pe care doresti sa le obtii este una dintre calitatile esentiale.
_____Cealalta calitate care nu poate fi predata este intensitatea sentimentelor fata de muzica, relatia dintre muzician si muzica. [...] Intensitatea relatiei dintre muzician si muzica se transmite publicului si este inteleasa de el.
[...]Ca sa canti bine la un instrument, trebuie sa creezi mereu un echilibru intre latura tehnica si cea muzicala. Nu le poti desparti – fiecare solutie tehnica influenteaza expresivitatea muzicala. Dupa ce ai rezolvat problemele tehnice cu privire la dexteriatea degetelor, e prea tarziu ca sa adaugi muzicalitate, frazare si expresivitate muzicala.”


_____Si cateva ganduri despre interpretarile din concert si cele din studio:
„Faptul ca intr-un studio de inregistrari poti sa te opresti si sa incepi ori de cate ori vrei ar trebui, intr-un fel, sa te ajute sa canti mai spontan, mai degajat. Dar, in realitate, lucrurile stau tocmai pe dos. In inregistrarile de studio exista tendinta de a vrea sa pui in valoare toate elementele la care te-ai gandit si pe care le-ai pregatit dinainte. Iar asta devine un efort foarte constient. Chiar daca si in concert incerci sa pui in valoare toate elementele la care te-ai gandit, pe care le-ai studiat si le-ai simtit in legatura cu o piesa, timpul nu sta si nici nu poate sta in loc, iar asta adauga elementul necesar al presiunii. Nu impartasesc ideea lui glen Gould ca, in zilele noastre, inregistrarea e singurul mod de a face muzica. Pentru mine muzica merge in paralel cu natura. Oricat de tare ti-ai dori sa opresti ceasul, acest lucru este imposibil. Ideea asta de naturalete a muzicii este exact antiteza inregistrarii; inregistrarea poate fi, in cel mai bun caz, doar consemnarea istorica a unui anumit moment.”

_____Si tot despre interpretari:
„A urca pe scena ca sa interpretezi o piesa muzicala este aproape un act de egocentrism, fiindca presupui ca ceea ce te pregatesti tu sa faci merita atentia imediata si deplina a doua sau trei mii de persoane din public. De indata ce s-a incheiat spectacolul, egocentrismul trebuie eliminat, pentru ca altfel o sa-ti faca viata insuportabila, si la fel celor din jur. E la fel de rau si sa construiesti totul doar in jurul eului, si sa il neglijezi”

_____Cartea abordeaza multe subiecte muzicale: despre arta pianistica si dirijorala in general, despre concerte si festivaluri de muzica, despre industria muzicala, despre muzica contemporana, despre folosirea instrumentelor de epoca in interpretarile moderne, despre muzica de opera si cum este sa fii dirijor de opera, despre orchestre si sunetul lor etc.

_____In calitate de pianist, Barenboim a avut ocazia sa lucreze cu majoritatea orchestrelor mari ale lumii. In calitate de dirijor, principal sau colaborator, printre orchestrele mari cu care a lucrat se numara: Chicago Symphony Orchestra, Orchestre de Paris, Berlin Philharmonic Orchestra, Israel Philharmonic Orchestra, Staatskapele Berlin, La Scala etc
Iata cateva dintre observatiile facute in urma acestor experiente:
“Am fost intotdeauna foarte constient de diferenta de mentalitate si de motivatie dintre muzicienii din Europa si cei din America. La fel ca toate generalizarile, si aceasta are primejdiile ei, dar de-a lungul anilor am descoperit ca unul dintre lucrurile cu care se mandresc muzicienii americani este flexibilitatea lor. Pot sa cante intr-un fel intr-o zi cu un dirijor si a doua zi sa cante aceeasi piesa, cu un alt dirijor, cu totul altfel. Sunt foarte deschisi la minte si complet lipsiti de aroganta muzicala. Putinele orchestre mari din Europa au, fiecare, propriul ei stil de a face muzica: se adapteaza la dirijorul cu care lucreaza, dau au o calitate fundamentala, care vine cu adevarat din strafunduri si care nu-si poate schimba esenta.
M-am intrebat adesea de ce difera motivatia orchestrelor. Poate pentru ca orchestrele americane canta in general muzica importata si, prin urmare, pot sa ajunga la aceeasi apropiere - sau lipsa a ei - de Debussy ca si de Beethoven, Ceaikovski sau Verdi. Oricat s-ar stradui, Orchestra Filarmonica din Berlin ca reactiona la “Marea” lui Debussy altfel decat la o simfonie de Bruckner - si invers se va intampla cu Orchestre de Paris. O anumita apropiere inevitabila deriva din asocierea cu un limbaj muzical si din dezvoltarea istorica si culturala a propriei tari. S-au spus prea multe in ultimii ani despre sunetul unei orchestre sau alteia. O mare orchestra trebuie sa aiba propriul sunet pentru Beethoven, un cu totul alt sunet pentru Debussy si sunete diferite pentru fiecare compozitor - n-ar trebui niciodata sa-si impuna propriul sunet compozitiei pe care o canta.”

_____“Alt lucru pe care l-am observat, mai ales in anii petrecuti ca dirijor invitat, intre 1968 si 1975, este ca exista anumiti muzicieni, anumite tari, chiar anumite nationalitati cu o anumita aptitudine pentru munca organizata, de zi cu zi. Ceea ce te-ai hotarat sa faci astazi trebuie sa fie indeplinit, pregatind munca de a doua zi, asa incat maine sa pornesti de unde te-ai oprit astazi. Aceasta este o caracteristica germana, dar si anglo-saxona. Muzicienii de origine latina, in general, dar muzicienii francezi in special, sunt diferiti. Cand dirijam la Paris si repetam in amanunt intr-o zi o anumita miscare, a doua zi descopeream ca trebuia sa pornim din acelasi punct in care pornisem si in ziua precedenta. Pe de alta parte, muzicianul francez are o capacitate nelimitata de a se entuziasma si, cand e in dispozitia potrivita, daruirea si interpretarea lui sunt de o generozitate foarte rar intalnita la alte orchestre.”

_____Ca o paralela la observatiile de mai sus, iata si cateva ganduri ale lui Prokofiev, culese din autobiografia acestuia:
“Lumea muzicala din Londra e mai conservatoare decat cea pariziana; englezii se obisnuiesc mai greu cu noul; dar acesta odata acceptat, ei ii raman credinciosi.
Parisul este, incontestabil, arbitru al elegantei feminine. Acest interes pentru moda trece intr-o oarecare masura si asupra altor ramuri. In muzica, gustul fin al francezilor isi are reversul sau: entuziasmul lor se stinge usor. Azi ii intereseaza un compozitor si, dupa un an sau doi, ei cauta o alta senzatie.”


_____Foarte interesante mi s-au parut si consideratiile pe care le face Barenboim, care vorbea fluent engleza, franceza, germana, spaniola, italiana si ebraica, despre legaturile care exista intre limba unui popor si limbajul lui muzical - in ambele cazuri se vorbeste despre accente, frazare, ritm, sonoritate.
_____Barenboim gaseste similitudini chiar si intre muzica si arta gastronomica a unor popoare. Savuros!

_____Este si un capitol in care se vorbeste de poporul evreu si de noul stat, Israel. Barenboim incearca permanent sa fie partial in judecata, el cauta sa inteleaga si cauza araba sau pe cea palestiniana, si gaseste cuvenit sa critice unele decizii ale politicii israeliene in Orientul Mijlociu.

_____Dupa ce vei citi aceasta carte, vei sti si vei intelege mai multe lucruri despre lumea muzicii clasice, dar nu acesta este marele merit al cartii, ci faptul ca te face sa vrei sa fii un om mai bun.

_____Desi nu am cautat si ascultat inregistrarile lui Barenboim, cartea acestuia sigur o voi reciti cu placere.

VA URMA

diversetrancote
Posts: 167
Joined: 04 Jul 2017, 09:17
Location: Bucuresti

Re: Cărți - muzici și faze

Post by diversetrancote »

Marius Constantinescu – Press Pass. Interviuri si insemnari de jurnal de la Festivalul International George Enescu

_____Marius Constantinescu este jurnalist si realizator radio-tv, iar aceasta este o carte cu interviuri luate de el personalitatilor muzicale prezente la editiile 2011, 2013 ale festivalului George Enescu.

_____Arta interviului este, de multe ori, neglijata in presa de astazi de la noi. Celui care ia interviul, jurnalistului, ar trebui sa i se ceara, in mod normal, sa fie documentat si sa aiba intelegere asupra subiectelor in discutie, sa fie empatic si uman, sa fie inteligent si echilibrat. O alta cerinta esentiala, mai ales pentru presa culturala, este faptul ca jurnalistul trebuie sa pastreze un rol discret in interviu, sa nu ocupe prim planul, avand doar grija de a purta discutia catre subiectele in care interlocutorul are ceva important de spus si in care isi poate exprima personalitatea artistica.
_____In cartea sa, Press Pass, Marius Constatinescu indeplineste cu succes cerintele de mai sus si, mai mult decat atat, se arata a fi un om care stie sa poarte un dialog – mare lucru!

_____Printre intervievati regasim personalitati importante ale muzicii clasice: Antonio Pappano, Vladimir Jurowski, Daniele Gatti, Lawrence Foster, Vadim Repin, Gautier Capucon, Jordi Savall, Maxim Vengerov, Hilary Hahn etc
_____Interviurile au fost luate cu ocazia festivalurilor Enescu din 2011 si 2013 si au ca punct de plecare programul acelor festivaluri, dar discutiile se poarta in jurul unor subiecte generale legate de muzica clasica, astfel incat nu trebuie sa va faceti griji ca veti citi ceva inactual, out-dated,
_____Si, ca sa dau si cateva exemple de astfel de intrebari generale, iata un fragment din interviul cu Daniele Gatti:

– Schimbam subiectul: ce fel de sala preferati? Mare sau mai intima?
D.G. – Mai degraba intima. Daca o lucrare muzicala e de mari proportii, trebuie sa aiba posibilitatea de a respira. Muzica trebuie sa rezoneze, nu sa fie strivita intr-un recipient sub presiune. Publicul trebuie sa asculte in cele mai bune conditii. Cand sala este prea mare insa, se pierde ceva din caracterul imediat al executiei. Se pierde si contactul cu realitatea. Nu vorbim de a canta incet sau tare, ci de a canta cum trebuie, de a fi vazuti, de a fi simtiti aproape, si nu a de a percepe orchestra ca pe o multime de puncte. Nici sunetul nu mai e la fel, iar, dupa un timp, risti sa pierzi contactul cu publicul.

– Cum faceti sa recreati in studioul de inregistrari acea atmosfera unica data de suflul publicului din sala?
D.G. – Am schimbat mult tehnica de inregistrare. Tocmai am terminat doua albume de studio pentru Sony, ceea ce este destul de exotic in aceasta perioada de criza a caselor discografice, cand se preiau concerte live, cu utile corectii. Tind sa execut fraze foarte ample si doar mici corectii. E greu sa recreezi acea atmosfera, dar cred ca exista ceva ce trece la nivel de instrumentist. Poate inclusiv o seninatate a cantului, data de confortul ca, daca ceva nu merge, putem reface. Asta nu exclude atentia maxima din partea membrilor orchestrei, ceea ce ne permite sa inregistram fragmente de patru-cinci minute fara sa ne oprim, ceea ce ne confera o linie. Asta ne ajuta sa avem acea prospetime mai greu de obtinut in absenta publicului.

– Ce trasatura de caracter apreciati la muzicienii cu care va inconjurati?
D.G. – Odata cu trecerea timpului, ma irita din ce in ce mai mult exhibitionismele si, deasemenea, atitudinea de a se pune mai presus de compozitie. Pericolul a fost mereu acesta: gratie compozitorilor, noi, interpretii, ne acoperim de toata lumina. In schimb, ar trebui sa ne punem talentul in serviciul compozitorilor. O colega de-a dvs. a venit ieri la mine si mi-a spus: „Vreau sa fac un interviu cu dirijorul-stea!”. I-am spus ca stelele sunt pe cer. Ce ar trebui sa facem? Misiunea noastra este de a cauta o forma de adevar si de a o transmite spre emotia publicului. Stiu ca oamenii au nevoie de cineva in carne si oase pentru a-si directiona admiratia, pentru a-l urma, pentru a-l transforma in cineva special. Dar nu asta conteaza. Imi pare rau sa dezamagesc, dar nu asta conteaza! Daca nu as fi eu, ar fi un altul, dar daca nu ar fi Beethoven, umanitatea nu ar mai fi aceeasi. Azi se fac din ce in ce mai multe sfartari inspre tineri, este aproape o cursa spre tanarul muzician. Daca e ceva ce e impotriva muzicii, este sa-l obligi pe tanar sa fie ca un batran.”


_____Sunt multe ganduri cu miez ce se desprind din raspunsurile personalitatilor muzicale intervievate, iar varietatea zonelor muzicale din care acestea provin, garanteaza faptul ca orice meloman va gasi ceva de interes in aceasta carte.

_____In plan secund interviurilor, separat, se afla in carte si unele impresii personale ale autorului vis a vis de concertele din festival si nu numai, un fel de jurnal de festival personal. Daca va veti regasi in gandurile autorului, acesta va fi un bonus. Daca nu, puteti trece cu usurinta peste acele randuri.

_____In concluzie, Press Pass este o carte usor de recomandat oricarui meloman din Romania interesat de muzica clasica.

***

_____Inchei aici seria de carti despre muzica clasica aparute in limba romana, care, desi nu trateaza un subiect sau personalitate de care eu sunt anume interesat, prin felul in care sunt scrise, prin informatiile, ideile si gandurile continute, mi-au starnit interesul si placerea lecturii.

Post Reply