Am ascultat muzica de pe 2 HQCD, japoneze, pe 24 biti.
Unul dintre ele continea Concertul pentru vioara al lui Beethoven.
Cunosc bine aceasta lucrare, pentru ca o am pe un sacd Philips si o folosesc drept proba eliminatorie in toate testele.
Concluzia mea: ramin la sacd. Pentru ca sunetul sau este de departe mai cald si mai aproape de analogic, iar rezolutia superioara pastreaza claritatea si separatia instrumentelor in pasajele in care toate instrumentele cinta la un regim fortissimo.
De altfel aici mi se pare mie ca isi merita sacd-ul(atit discul cit si player-ul)banii cheltuiti: orchestra simfonica mare si piese grele, cu dinamica larga. In acest punct cd-ul se plafoneaza, instrumentele se amesteca, sunetul se incetoseaza si incepe sa zbiere.
Am si sacd-uri care prezinta acest simptom, dar pe acelea sint inregistrari de la Mercury sau Living Stereo.
Sint inregistrari vechi de 4-5 decenii, din zorii sistemului stereo si este de inteles.
Nu cred ca transpunerea pe sacd la acestea au fost doar marketing, pentru ca instrumentul solist beneficiaza de rezolutia si dinamica sacd. Ca este pian sau vioara, solistul(inclusiv vocea umana) se aude bine. Doar sunetul orchestrei sufera.
Sint si exceptii, inregistrari din acei ani care se aud impecabil. Exemplu, discul cu balalaicile(multumesc
momolo) de la Mercury sau un cd MFSL continind o inregistrare a casei sovietice Melodia din anii '60 cu muzica de Ceaikovski.
Sint de inteles incercarile de crestere a rezolutiei prin noi sisteme de masterizare a batrinului(deja
)cd, dar cred ca sacd-ul are un loc in Olimpul audiofil. Eu ma inchin la el pentru ca ma rasplateste de fiecare data.